Reţeaua urbană în subperioada 1829-1859

Pacea de la Adrianopole (1829), limita inferioară a acestui interval de evoluţie a reţelei urbane din Moldova apuseană, a dus la liberalizarea comerţului Principatului şi la asigurarea navigaţiei sub pavilion propriu pe Dunăre, Marea Neagră şi strâmtori, fapt ce a antrenat dezvoltarea atât a comerţului cu produse cerealiere şi lemn, cât şi a producţiei agricole şi a meşteşugurilor. Impactul teritorial al înlocuirii domniilor fanariote (1822 - an situat în subperioada precedentă), se face simţit la toate nivelurile teritoriale, de la cel local, la cel statal. Scăderea influenţei greceşti în administraţia şi economia statului lasă un loc din ce în ce mai important negustorilor şi meşteşugarilor autohtoni şi evrei. Desfiinţarea vămilor interne, organizările administrative mai ordonate, mai ales după 1831-1832, au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea economică a Moldovei, dezvoltare care se va repercuta cu deosebire asupra componentelor urbane mai reziliente ale sistemului de aşezări. Mai mult, boierii devin actori importanţi ai creşterii urbanului în structura teritorială şi demografică a Moldovei apusene, facilitând înfiinţarea de noi târguri pe moşiile lor. Spre deosebire de târgurile (privite doar din perspectiva locului de schimb) noi înfiinţate ale Valahiei, datorită unui aflux important de populaţie evreiască din Galiţia, târgurile moldovene devin locuri cu o consistenţă teritorială reală; acestea au generat aşezări non-agricole - unele mai mici, de câteva sute de locuitori, altele mai mari, ce ajungeau la aproape 2000 de locuitori (talie importantă în epocă): Lespezi, Podu Iloaiei, Darabani etc.

Sursele statistice se îmbunătăţesc considerabil. Înregistrările de la 1832 şi 1859 iau în calcul toate categoriile de populaţie din epocă, iar unitatea de măsură nu mai e reprezentată de „capul de familie”, ca în cazul catagrafiilor anterioare, ci de persoană. Ca urmare, Catagrafia de la 1832 din Moldova, aşa cum e încă denumită şi în prezent, devine prima înregistrare statistică de pe întregul teritoriu al României actuale foarte apropiată de ceea ce înţelegem astăzi ca fiind un recensământ modern.

Asistăm la o veritabilă explozie a numărului de târguri la nivelul statului moldovenesc. Deja, în 1832, 40 de localităţi erau considerate târguri (doar 31, în 1820), iar în ajunul unirii cu Valahia, numărul acestora ajunge la 67. În zona montană persistă până la finalul perioadei un deficit de centralităţi comerciale; doar trei oraşe (Piatra Neamţ, Moineşti şi Bicaz) erau situate în acest areal; fără îndoială, o parte dintre aşezările rurale din zona montană se aflau şi sub incidenţa unor târguri externe arealului, precum: Târgu Neamţ, Panciu sau Odobeşti.

Prin înfiinţarea a numeroase târguri în Colinele Tutovei, Podişul Central Moldovenesc, Dealurile Fălciului, Podişul Covurluiului, Câmpia Siretului Inferior, areale care în subperioada anterioară aveau un deficit clar de centralităţi comerciale, repartiţia târgurilor devine relativ omogenă în zonele de deal, podiş şi câmpie până în ultimul deceniu al existenţei statului moldovenesc.

Îndesirea reţelei urbane din această subperioadă a impus şi o diminuare consistentă a suprafeţei polarizate medii ce revine fiecărui târg, de la uşor sub 1000 de kmp/târg, în 1832, la aproximativ 580 de kmp/ târg, în 1859. Scăderea substanţială a suprafeţei medii ce-i revine unui târg imprimă şi o diminuare a mediei distanţelor celor mai îndepărtate aşezări rurale faţă de o centralitate comercială, ce se reduce de la aproape 18 km, în 1832, la mai puţin de 14 km, în 1859. Această stare de fapt, demonstrează că locuitorii aşezărilor cele mai îndepărtate de aceste centralităţi din zona non-montană a Moldovei epocii puteau practica distanţa de acasă, până la târg şi înapoi în mai puţin de o zi. Cu alte cuvinte, relaţiile comerciale elementare, ale nivelul de bază al sistemului de aşezări, funcţionau conform modelului locurilor centrale (vezi primul text al seriei).

Pentru a fi siguri că în Moldova epocii se generalizează relaţiile teritoriale specifice acestui model, e necesar să privim către nivelurile superior şi intermediar al ierarhiei urbane. Iaşul, oraşul primat, a dominat sistemul urban al Moldovei apusene pe toată perioada. Creşterea demografică a fost importantă: 48,3 mii locuitori - în 1832 (de la aproximativ 25 de mii, în 1820) şi peste 65,7 mii locuitori, în 1859, în interiorul unor limite administrative mult mai puţin cuprinzătoare decât cele actuale. Alături de aşezările din proximitate cu care forma deja un areal urban morfologic (spaţiu construit continuu), astăzi cartiere ale oraşului, Iaşul depăşea 70 de mii de locuitori.

În privinţa oraşelor intermediare, un lucru e clar: la debutul acestui interval, Botoşaniul era deja o centralitate importantă la nivelul regiunii nordice a statului, o centralitate generată încă din subperioada anterioară. În strânsă relaţie cu dezvoltarea funcţională, populaţia Botoşaniului creşte de la aproximativ 9 mii de locuitori, în 1820, la 13,8 mii, în 1832 şi 27,2 mii locuitori, în 1859. Cu această dimensiune, primul oraş secundar al Moldovei intră în componenţa statului român pe rangul al III-lea, după Bucureşti şi Iaşi.

Şi în restul teritoriului, s-au detaşat din masa târgurilor de importanţă locală câteva oraşe, precum: Galaţi, Bârlad, Focşani, Huşi, Piatra, Roman sau Bacău. Dintre acestea, vedeta evoluţiei urbane e Galaţiul - 8,6 mii de locuitori (în 1832) şi 26,1 mii locuitori, la finalul intervalului. Oraşul devine beneficiarul direct al Tratatului de la Adrianopole, în postura sa de unic port la Dunăre al Moldovei, calitate deţinută până în anul 1856, când în componenţa statului moldovenesc intră ţinuturile din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail, în urma Tratatului de la Paris. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi