Retrospectiva 2013: Pas cu pas prin filmele anului trecut

Asa cum exista perioade cind toata lumea se muta sau se desparte, cred ca 2013 ne-a invatat, cu criza financiara pe fundal, ca asa cum exista apocalipse personale, si remediile sint, cum se zice azi, personalizate. Probabil ca aceasta a(u)to(no)mizare e sporita de retelele de socializare, dar n-are rost sa deviem discutia. Oamenii au inteles incet-incet ca interminabila criza ii saraceste la buzunar, dar ii poate imbogati interior, obligindu-i sa incerce sa devina mai spontani, mai maleabili, mai rezistenti de unii singuri. E o lupta de anduranta care se da pas cu pas. E ceea ce i se intimpla eroului lui J.C. Chandor din All Is Lost, film in care Robert Redford face rolul vietii lui. Un navigator solitar (despre a carui viata personala nu aflam mai nimic) are un accident in largul Oceanului Indian (un container ratacit cu adidasi ii loveste iahtul). Pina sa se termine filmul ar avea ocazia sa moara la fiecare cinci minute. Daca n-o face e pentru ca nu se lasa coplesit. Isi pastreaza calmul si rezolva fiecare situatie punctual, fara a incerca sa explice filosofic sau metafizic de ce i se intimpla toate, ce are Dumnezeu cu el sau unde a gresit. Sigur ca jurnalistii au vazut inca de la premiera canneza o parabola despre viata in vremea crizei si a globalizarii, dar chiar daca citesti filmul prin filtrul lui Hemingway (barbatie egal „grace under pressure“), tot nu poti evita evidenta, aceea ca termenul curaj se rescrie cu alte accente in aceste vremuri.

Expresia „pas cu pas“ i se aplica si eroinei interpretate de Sandra Bullock in Gravity, de Alfonso Cuarón, desi pe terenul ei de lupta gravitatia (legatura cu pamintul, cu traditia, cu lucrurile familiare si cu tot ce ii dadea siguranta) e abolita. Bullock interpreteaza rolul unui om de stiinta la prima misiune in spatiu. Se intimpla un sir de accidente fara legatura cu misiunea ei (ci cu alta misiune care antreneaza o reactie in lant), ceea ce duce la izolarea eroinei intr-un spatiu inimaginabil de vast unde ideea salvarii e si ea inimaginabila. Daca eroina reuseste sa se adune si sa faca lucrurile pe care trebuie sa le faca, reusind sa ajunga vie acasa se datoreaza traditiei cinemaului hollywoodian, ca niciodata mai nepotrivita si mai potrivita, care cere happy end, chiar cu pretul sacrificarii celui de-al doilea personaj principal. O cere si lumea in care traim pentru ca, pe cit de adinc e haul, pe atit de mare dorinta de a iesi din el. Cel mai optimist mod de reactie impus de realitate: dificultatea extrema ne da o vigoare extraordinara si sentimentul aberant ca ne putem lua la trinta cu muntii. 

Chestia cu carnetul de sofer nu e o gluma. Ea inseamna si ca oamenii simt nevoia sa schimbe ceva sau pe ei insisi, sa evolueze, sa aiba si alte experiente decit cele de pina acum. La fratii Coen, drumul a fost in 2013 o odisee repetabila pina cind eroul vede unde greseste sau se hotaraste sa fie mai ferm. Spre deosebire de eroul lui J.C. Chandor, Llewyn Davis se lasa dus de ape – nu opune rezistenta, dar nici nu ia initiativa (ce sa-i mai ceri lupta). Inside Llewyn Davis e un titlu care pune intreg filmul sub semnul unei calatorii interioare – supravegheate, nu intimplator, de o pisica. Daca vechii egipteni salvau dintr-o casa in flacari in primul rind pisica, Llewyn Davis abandoneaza pisica de mai multe ori. Dar felul in care personajul intelege sa reziste vremurilor dificile prin care trece are ceva care ne e familiar, ni-l face simpatic si ne impiedica sa-l descalificam. Cinismul lui de multe ori justificat e o forma de rezistenta, iar cei care ii cad victima de cele mai multe ori si-o merita. Faptul ca undeva ceva nu e realizat cum trebuie face ca experientele sa se repete, iar el sa se poarte ca o jucarie stricata care are aceleasi reactii la acelasi gen de situatii.

„Ca sa conduci bine trebuie sa-ti disciplinezi impulsurile, sa fii sigur de reactiile tale si sa ai simtul raspunderii. Totodata, trebuie sa respecti codul rutier, regula jocului din viata, partea de neocolit a normelor si conventiilor. Faptul de a conduce cum trebuie o masina evoca autonomia psihologica si eliberarea de constringeri; poti respecta regulile fara suferinta atunci cind le recunosti necesitatea sociala, chiar daca, in fata ratiunii, ele par absurde“, scrie la rubrica Automobil in Dictionarul de simboluri al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant. Calatoria cu masina e o parte importanta a filmului lui Joel si Ethan Coen – a te lasa (con)dus vs. a te afla tu insuti la volan –, si nu  intimplator Llewyn nu indrazneste sa-l infrunte decit cind e la volan pe diabolicul personaj al lui John Goodman, care il provoaca permanent ca un Supraeu scirbos.

Cu o discutie in masina incepe Cind se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism, de Corneliu Porumboiu, cind regizorul si actrita vorbesc despre viitorul filmului in contextul digitalului, si tot in masina se afla atunci cind au discutia despre limba, plecind de la dorinta actritei de a lucra la un moment dat in strainatate. Masina da povestii senzatia de miscare (desi e impropriu spus „poveste“) si sugereaza (mai curind neintentionat) ca ar putea exista o evolutie, o transformare in relatia dintre cei doi, transformare care are loc in urma actiunii, nu a schimbului de idei. De altfel, cind actrita e dura cu regizorul tocmai cheama un taxi, si nu e condusa de el cu masina.

In Pozitia copilului automobilul are un rol mult mai important. Ma intorc la Dictionarul de simboluri care vorbeste despre simbolismul oniric: „Un automobil strivind un copil poate sa insemne ca elanul vital, dezvoltarea personalitatii sau presiunile exterioare nu au tinut seama de un atasament persistent la copilarie si la valorile psihologice reale, care nu se pot integra intr-o evolutie armonioasa decit intr-un ritm mai incetinit. Imaginea amintita revela (n.red. – sic!) impotrivirile interioare la legea miscarii“. Dincolo de paralelismul intre a vedea un film si a visa, dincolo de faptul ca filmul lui Calin Peter Netzer se inspira din realitate se afla acest miez: eroul interpretat de Bogdan Dumitrache e inca infantil si felul cum mama (Luminita Gheorghiu) reactioneaza cind el omoara un copil cu masina il infantilizeaza si mai mult, impiedicindu-l sa evolueze. Filmul a fost vazut in strainatate mai mult prin prisma socialului – satira unei societati corupte, vechii comunisti egal noii imbogatiti s.a.m.d., decit prin cea a unei povesti individuale dureroase despre relatii familiale viciate.

Daca tot am luat-o automobilistic, trebuie sa ne oprim nitel si la Prince Avalanche, de David Gordon Green, stralucit remake dupa un film islandez recent in care cele doua personaje principale lucreaza pe timp de vara turnind vopsea pe un drum putin circulat dintr-un peisaj distrus de incendii. Pe masura ce avanseaza, cei doi barbati ajung sa se cunoasca tot mai bine, iar natura da si ea semne de regenerare. Dar felul in care fiecare personaj se prezenta celuilalt era fals, asa ca dupa punctul culminant al actiunii, cind ei se infrunta (infruntindu-si de fapt fostul sine), incep sa distruga elementele muncii lor, ca si cum ar vrea sa distruga structura in care fusesera obligati sa stea pina atunci. Cu personaje episodice care apar ca niste fantome pe acel drum pustiu pentru care dungile sint usor inutile, odiseea propusa de film pare hranita din Beckett, dar ochiul regizorului ii adauga contrapuncturi poetice proaspete, iar interpretarile lui Paul Rudd si Emile Hirsch o tin aproape de pamint, pe linia unei povesti foarte umane.

Nu mai tin minte daca exista vreo masina mai vizibila in Jimmy P. (Psychothérapie d’un Indien des Plaines) de Arnaud Desplechin. In mod ciudat, abia imi mai amintesc filmul vazut la Cannes in 2013, desi mi-a placut foarte mult. Poate ca un psiholog mai destept mi-ar putea explica amnezia punind-o in legatura cu faptul ca si personajul filmului, indianul Blackfeet interpretat de Benicio del Toro, se intoarce din al doilea razboi mondial cu o trauma pe care n-o poate explica. Filmul are la baza cartea scrisa de psihoterapeutul din film, George Devereux (alias György Dobó, nascut la Lugoj in 1908 si plecat de tinar in lumea larga), care descopera in spatele traumei din razboi un conflict mai vechi. Imi propun pentru 2014 sa citesc cartea lui Devereux, Reality and Dream: Psychotherapy of a Plains Indian, aparuta in 1951. Dincolo de interesul pentru psihologie sau, in cazul de fata, etnopsihanaliza, regizorul si co-scenaristul Arnaud Desplechin creeaza o structura densa care sustine in acelasi timp filmul si analiza din film, construindu-se de fapt sub ochii nostri prin intermediul dialogului dintre James Picard si George Devereux, al viselor lui James Picard si al demersului psihologico-detectivistic prin care psihologul/regizorul reuseste sa patrunda in mintea pacientului/personajelor. Jimmy P. (Psychothérapie d’un Indien des Plaines) e mai mult decit o poveste cu psihologi, desi are multa empatie pentru suferinta umana, dar are legatura si cu facutul filmelor. Poate mi se va mai deschide ceva in cap cind il voi revedea. In mod similar, filmul lui Pablo Larrain, Nu/No, e construit pe structura campaniei televizate care a dus in 1988 la plebiscitul impotriva lui Augusto Pinochet, campanie gindita de tinarul publicitar interpretat de Gael García Bernal.

2013 a fost pentru cinema si un an al eliberarii. De la emanciparea sexuala din filmul care a cistigat Cannes-ul, La vie d’Adèle: Chapitre 1 & 2, care va ramine in istorie prin lipsa de inhibitii cu care trateaza povestea de iubire dintre doua fete, la aprofundarea rasismului si a sclaviei americane. Trei filme au continuat ce s-a inceput in anii trecuti, prezenta unui presedinte de culoare in fruntea Statelor Unite accelerind dorinta de a aprofunda pacatul originar al natiunii. Daca Lincoln si Help/ Culoarea sentimentelor erau, pe rind, pagina de istorie sau pagina de revista ilustrata, paleta s-a diversificat in 2013. Lee Daniels’s The Butler/ Majordomul e un epic amplu, cu distributie eclectica si pretentii de epopee nationala, pe cind 12 Years a Slave/ 12 ani de sclavie (semnat de britanicul Steve McQueen) e organic si visceral, cu scene de o brutalitate mai estetizanta ca in Hunger (primul  lungmetraj al lui McQueen), dar la fel de greu de urmarit. In fine, Quentin Tarantino a livrat si el un nou film din trilogia razbunarii, Django Unchained/ Django eliberat, al carui erou parcurge odiseea spre libertate ajutat de un european destupat la creier. Piruetele in jurul cinemaului popular au devenit la Tarantino un fel de menuet sau orice fel de dans formal vreti; ce conteaza e ca retinerile fata de problematica sclaviei dispar treptat.

Filme interesante au mai fost, cu masini sau fara: Beasts of the Southern Wild/ Tarimul visurilor de Benh Zeitlin (care la noi a rulat in 2012, la fel ca Amour de Michael Haneke), In the Fog/ In ceata de Serghei Loznitsa, Epizoda u zivotu beraca zeljeza/ Un episod din viata unui culegator de fier vechi de Danis Tanovic, Spring Breakers/ Vacanta de primavara de Harmony Korine si altele. N-a fost un an rau.