TERITORII SUBIECTIVE

Diferența dintre moldoveni și munteni: analiza unui cunoscut universitar ieșean. Un scurt excurs istoric

joi, 16 ianuarie 2025, 03:01
1 MIN
 Diferența dintre moldoveni și munteni: analiza unui cunoscut universitar ieșean. Un scurt excurs istoric

La nivelul Moldovei apusene (teritoriu redefinit ca unul regional), Iașul a rămas cea mai importantă centralitate, dar în raport cu Bucureștiul și cu structura noului sistem teritorial național, a glisat până la finalul secolului al XIX‑lea către nivelul urban secundar, pe același palier ierarhic cu Galațiul, Brăila sau Craiova, care între timp s‑au apreciat. Această stare de fapt a devenit noul echilibru teritorial al Iașului. Din acest punct, toate redefinirile teritoriale au demonstrat o capacitate mare de reziliență a vechii capitale a Moldovei.

Eugen Lovinescu în perioada interbelică era convins că a identificat deosebirea, după el fundamentală, dintre moldoveni și munteni. „[O] deosebire care ținea de rasă”, spunea el, într‑o manieră fundamentalist deterministă, utilizând un termen care astăzi e nepotrivit, dar care atunci se utiliza. Această deosebire „ar fi ținut de structura profundă a populațiilor respective, munteni, moldoveni, vorbim și unii, și alții românește, dar având mentalități, atitudini destul de diferite – spiritul contemplativ al mol­dovenilor în raport cu spiritul practic, mai mercantil al celor din Muntenia”.

Cu doar ceva mai mult de jumătate de secol înainte, în primii ani ai existenței teritoriului și ai construcției teritorialității românești, I.C. Brătianu vorbea și el despre deosebirile dintre cele două populații ale primelor fragmente ale românității, dar exact pe dos. „Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintați în agricultură. Interesele materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toți proprietarii, afară de puține excepțiuni, își cultivă singuri proprietățile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puțină inteligență în Moldova este agricultor, este industriaș și această activitate a producțiunei face onoare părții de dincolo de Milcov. […] Dar noi [muntenii, n.n.] a căror viață materială și ale căror interese sunt mai puțin complicate decât ale fraților de peste Milcov trebuie să înțelegem că noi am suferit mai puțin decât dânșii [prin mutarea administrației la București în 1862, n.n.]” (Monitorul Oficial, 84, 1867).

Eugen Lovinescu se afla într‑o evidentă eroare. Amăgindu‑se că a identificat structura profundă a populațiilor, de fapt s‑a edificat doar asupra structurii ei superficiale! A fi mai mult contemplativ decât practic sau invers nu depinde neapărat de structura identitară a unei populații, care e o caracteristică profundă a acesteia, ci mai mult de modul în care populația respectivă practică teritoriul, o caracteristică mai degrabă superficială impusă de oportunitățile pe care le oferă un teritoriu.

Modul în care o populație practică teritoriul e determinat deopotrivă de calitățile spațiului fizico‑geo­grafic, privit ca suport al activităților economice și crearea unor avantaje sau dezavan­taje în urma construcției teritoriale a unei națiuni. Din această ultimă perspectivă, prin preluarea de către Bucureşti a deciziei administrativ-teritoriale şi prin pierderea oricărei urme de autonomie teritorială, Moldovei apusene i s-au creat vulnerabilităţi.

Prin intrarea în componența României i-a fost vulnerabilizată cen­tralitatea primordială (Iașul), dar și unele centralități secundare (Botoșaniul sau Bârladul), ce nu se aflau pe vectorii ce serveau Bucureștiului în acțiunea sa de a se impune ca unică centralitate majoră a teritoriului național. Prin recentrarea structurilor subregio­nale și prin degradarea coeziunii teritoriale, ce s‑au produs în contextul proiectării și construcției unei logici de funcționare a noului stat roman, Moldova apuseană s‑a dovedit a fi un teritoriu cu o reziliență redusă. Calea urmată în proiectarea și construcția teritorialității naționale, centralizarea, devenită excesivă în interiorul episodului socia­list, a dus la retrasarea liniilor de forță, ce au ignorat logica de funcționare timp de secole a Moldovei, fiind privilegiate doar relațiile cu noua capitală. Marile drumuri longitudinale ale Moldovei apusene, elemente primordiale ale logicii teritoriale ce aveau debușeul către porturile dunărene sau (cândva, spre cele) nord‑pontice, fie nu au mai funcționat, din cauza complicatei evoluții geopolitice a arealului central- și est-european, fie au fost deturnate, conform proiectului național, către București.

Construcția noii teritorialități a avut loc în paralel cu închiderea treptată a noii structuri teritoriale rezultate în interiorul alveolei naționale, care a atins apogeul în episodul de guvernare socialistă. Astfel, dintr‑o zonă de convergență importantă la nord de Balcani, Moldova s‑a transformat treptat într‑o fundătură. Periferic și prost situat în raport cu necesarul de relații al noii Capitale, Iașul alunecă atât de brusc către nivelul secundar al orașelor de pe teritoriul României, încât mă face să cred că a existat în epocă o politică deliberată de anihilare a centralității majore moldovenești în vederea descompunerii teritorialității moldovene, devenită regională din 1859, și a recentrării eficiente, din perspectiva Bucureștilor, a micilor structuri județene. A fost nevoie de doar trei decenii pentru ca un oraș ușor mai puțin populat decât Bucureștiul, dar supe­rior din perspectiva modernității social‑economice, să se alinieze orașelor secundare.

La scara întregului teritoriu vorbim de o reziliență redusă, dar la nivelul centralităților secundare și a teritoriilor deservite de acestea putem aprecia reziliența ca fiind impor­tantă. Majoritatea reședințelor de ținuturi (redefinite ca județe în interiorul statului român) și‑au conservat ierarhia la nivelul Moldovei, dar și configurațiile ariilor de polarizare. Din perspectiva taxonomiei propusă de Emily Hunter (vezi prima parte a textului), putem afirma că Iașul a avut o reziliență suboptimală, adaptându‑și dimensiunile economică, socială și demo­grafică noului rol teritorial, ce i‑a fost proiectat și construit de către centralitatea supe­rioară, națională – Bucureștiul.

La nivelul Moldovei apusene (teritoriu redefinit ca unul regional), Iașul a rămas cea mai importantă centralitate, dar în raport cu Bucureștiul și cu structura noului sistem teritorial național, a glisat până la finalul secolului al XIX‑lea către nivelul urban secundar, pe același palier ierarhic cu Galațiul, Brăila sau Craiova, care între timp s‑au apreciat. Această stare de fapt a devenit noul echilibru teritorial al Iașului. Din acest punct, toate redefinirile teritoriale au demonstrat o capacitate mare de reziliență a vechii capitale a Moldovei. (Pe data viitoare)

 

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii