TERITORII SUBIECTIVE

Rezilienţă, scalaritate şi panarhie (III)

joi, 23 ianuarie 2025, 03:01
1 MIN
 Rezilienţă, scalaritate şi panarhie (III)

Identificarea centralităților capabile să teritorializeze noile construcții administrative e doar aparent o acțiune facilă. În primul rând, ne gândim la marile orașe. Numai că, atunci când cunoaștem doar într‑o manieră superficială teritoriul României, avem tendința de a ignora ecarturile ce separă centralitățile regionale de cele secundare la nivel regional.

Teritoriile interstițiale, fiind foarte adesea obiectul proceselor repetate de desistemoge­neză/ sistemogeneză, sunt cele mai expuse testului rezilienţei. Bascularea către o centralitate sau alta are loc într‑un proces de sistemogeneză, a cărei durată nu depinde neapărat de scara de referință. Deși unui teritoriu la scară locală îi e necesar un consum mic de energie pentru reorientarea funcțională către un alt centru, timpul nece­sar adaptării teritoriului local la noua teritorialitate superioară – subregională sau regională –, nu e neapărat mai mic decât în cazul marilor accidente geopolitice generate de retrasarea granițelor dintre state sau chiar de dispariția statelor. De ce?! Pentru că în construcția teritorială viitoare e foarte importantă asimilarea identității, o caracteris­tică, după cum am văzut, de un conservatorism maxim, ce poate subzista mult timp de la schimbarea modului de practicare al teritoriului.

Schimbările ce au loc în interiorul structurilor teritoriale amice se inserează treptat în noua teritorialitate. Modul de practicare a teritoriului se poate schimba într‑un timp relativ scurt, dar obiceiurile, mai ales cele din zonele rurale tradiționale, slab polarizate de către marile centralități sau de către cele intermediare, persistă în timp, chiar și câteva generații.

La partea cealaltă a taxonomiei teritoriale (la nivel regional sau național), în cazul modificării granițelor, noul centru de decizie va gestiona teritoriul controlat tot prin intermediul centralităților regionale ocupate. Nu are sens un consum suplimentar de energie pentru o „terraformare” – în cazul de față, schimbarea radicală a structurii teritoriale, atât timp cât vechea structură teritorială a funcționat și înainte, bazându‑se pe centralități existente ce interacționează prin intermediul infrastructurii de transport! Începând din 1918, chiar în condițiile opțiunii centralizării statale, Cernăuții, Chișinăul, Clujul sau Timișoara, orașele regionale ale teritoriilor intrate în componența statului român, nu numai că au rămas marile centralități regionale, ci chiar s‑au și consolidat, atât demografic, cât și funcțional, în raport cu vecinătățile.

Ceva mai târziu, după cel de‑al Doilea Război Mondial, avem exemplul structuri­lor teritoriale ale vestului și nordului Poloniei, intrate în componența acestui stat în urma glisării teritoriale în detrimentul Germaniei, realizată sub presiunea URSS. Deși cu o structură etnică radical schimbată, Wroclaw, Szczecin, Gdańsk sau aglomerația urbană sileziană (întregită după război) și‑au conservat statutul de centralități regionale. În aproximativ două‑trei decenii și‑au recuperat și dimensiunea demografică.

Focalizându‑ne doar pe un singur nivel de analiză scalară, există riscul de a pierde din vedere faptul că acel nivel e conectat într‑o manieră sistemică la palierele superioare și inferioare, deopotrivă din perspectiva temporală și spațială. La fiecare scară, sistemul poate trece prin faze distincte ale ciclului adaptativ (Bănică&Muntele, op. cit, 2015), astfel că legăturile dintre scări pot juca un rol major și determinant pentru comportamentul sistemului la o altă scară. Acest fapt introduce un nou concept – panarhia, care repre­zintă „multitudinea de niveluri ierarhice interconectate care condiționează trăsăturile și procesele responsabile de autoorganizare sistemică” (idem).

La nivelul unui sistem teritorial, ciclurile adaptative pot avea o existență simultană, dar fazele acestora se desincronizează la diversele niveluri scalare ce‑l compun. Centrul și centralitățile intermediare „ard” mai repede etapele, având o capacitate de reziliență mai mare, în timp ce nivelul local, ce traversează sincope mai puțin grave, se caracte­rizează printr‑o oarecare inerție. Cel mai adesea, teritorialitatea spațiilor marginale și autarhice, interstițiale, prin definiție, aflate (cel mult!) sub incidența polarizării urbane îndepărtate și difuze, se consumă, în bună parte, la nivelul identității – o caracteristică teritorială de un conservatorism extrem. Din această perspectivă, ciclurile adaptative sunt enorme. Desincronizarea e atât de evidentă între acest tip de nivel scalar elemen­tar și centralitățile superioare, încât, în cazul schimbării frontierelor, intervențiile pe care le fac noii stăpâni teritoriali ai interstițiului le vizează, aproape în exclusivitate, doar pe acestea din urmă. „Veșnicia s‑a născut la sat” devine, într‑o atare situație, o realitate sistemică aflată sub imperiul panarhiei.

În cazul unei noi reforme administrative ce ar viza și regionalizarea României, identificarea centralităților susceptibile de a dinamiza regiunea ar trebui să reprezinte un demers de primă importanță. E necesar ca aceste centralități să fie printre cele mai reziliente.

Identificarea centralităților capabile să teritorializeze noile construcții administrative e doar aparent o acțiune facilă. În primul rând, ne gândim la marile orașe. Numai că, atunci când cunoaștem doar într‑o manieră superficială teritoriul României, avem tendința de a ignora ecarturile ce separă centralitățile regionale de cele secundare la nivel regional. Așa cum, din perspectiva demografică și funcțională, Târgu Mureș sau Sibiul nu sunt egalele Clujului, nici Suceava sau Bacăul nu sunt egalele Iașului. Mai grav e că realitatea sistemică teritorială și tematica identitară, ce ar trebui să fie reperele primordiale în conturarea regiunilor administrative, sunt surclasate de interesele baronilor județeni. Aceștia, bazându‑se pe forța teritorialităților județene, creată în decursul a mai mult de jumătate de secol, au devenit apărătorii statu quo-ului administrativ actual sau, mai grav, al unei regionalizări care să grupeze două, trei județe în niște configurații asemănătoare regiunilor de inspirație sovietică, ce au funcționat înainte de 1968. Adepții unor astfel de regiuni par a fi destul de mulți, pentru că rezol­varea intereselor baronilor județeni vine la pachet și cu satisfacerea egoului locuitorilor unor orașe medii, orașe ce nu au o forță teritorială suficientă pentru crearea unor regi­uni eficiente, coezive și competitive la nivel european. O astfel de abordare a regiona­lizării e mai nocivă decât păstrarea statu quo-ului teritorial actual. Pe această chestiune vom reveni în alte scrieri.

 

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii