”Rezistenţa la cultură”

Unui fost student ieşean, d-l Anton Georgescu, revenit în urbe (din, pe câte se pare, Reşiţa) la sărbă(u)torirea a 40 de ani de la absolvirea facultăţii (”de inginerie”, cum zice, fără altă precizare) ”i-a căzut în mână” revista Cronica veche (din februarie), de care, fiind ”frumos impresionat”, a decis să ne trimită un articol referitor la mult-hulita / lăudata sintagmă rezistenţa prin cultură. Citindu-l, am fost, la rându-mi, ”frumos impresionat” de pertinenţa opiniilor, de contextele plauzibile în care situează sau descoperă buclucaşa sintagmă şi, peste toate, de acurateţea expunerii, care mai atenuează mitul (negativ) al ”inginerului” incult/ agramat, ţintă (încă din vremea studenţiei mele, dacă nu dintotdeauna) a ironiilor celor cu ştiinţele umaniste la purtător. La rândul lor şi aceştia (noi, adică) fiind luaţi în balon de posesorii ştiinţelor exacte, pentru incapacitatea funciară de-a face un simplu calcul aritmetic, darmite de-a rezolva o ecuaţie de gradul trei… Constat (prin, totuşi, simplă scădere) că mă desparte de d-l Georgescu exact un deceniu, în timpul studenţiei sale eu fiinţând deja ca (n-am zis: ca şi) redactor la revista ”Cronica”. Oare (mă-ntreb, orgolios) studentul Georgescu o fi citit, ”i-a căzut în mână” vreun exemplar al ”Cronicii” acelor vremuri?

Răspunsul mi-l dă o reprezentantă a ştiinţelor exacte, profesoara de matematică (şi proaspăt pensionara) Antoaneta Popa, căreia i-am oferit (compensatoriu, pentru un gest de-al dumneaei) un exemplar din ”Cronica veche”. ”Ştiţi – mi se confesează – părinţii mei erau abonaţi la două reviste: Convorbiri literare şi Cronica. Le citeam din scoarţă-n scoarţă. La liceu, am făcut Româna cu doamna Stoleriu, care, în Convorbiri, semna cu pseudonimul Aura Pană, iar domnul Stoleriu – Val Panaitescu… Mergeam, cu părinţii, vineri – la Filarmonică, sâmbătă – la Operă, duminică – la Teatru. Săptămână de săptămână. Acolo am cunoscut, am văzut lumea bună, intelighenţia oraşului. La ora de Română, era obligatoriu să citim şi să comentăm revistele, între care, neapărat, România literară. Cum n-aveam decât un exemplar-două, ne împărţeam, în clasă, responsabilităţile: tu citeşti asta, tu asta, tu asta…”   

Nu ajung, cu ”doamna de matematică”, la discuţia spinoasă privind… rezistenţa prin cultură, dar realizez faptul că, în acei ani, bietul om aflat sub vremi, frecventând (selectiv) spectacole, citind (tot selectiv) reviste, chiar cultivând, în faţa/ în spatele blocului o grădiniţă cu flori sau cu legume (cum ironizează cineva, citat în textul d-lui Georgescu), tocmai rezista… prin cultură.

Studentul medicinist găzduit, cinci ani, într-un apartament cu trei camere şi două biblioteci, a reuşit performanţa ca, în tot acest cincinal, să nu deschidă niciuna din cărţile care, aproape, îi cădeau în cap. ”Nu le prea am cu cititul…”, s-a mărturisit, într-un moment de inocentă autoevaluare. Le avea, în schimb, cu internetul, toate lucrările – inclusiv cea de licenţă – fiind ”construite” prin metoda copy-paste. O singură dată însă, un profesor cinic le-a dat, lui şi celorlaţi colegi, o ”lucrare pentru acasă”, la care nu prea mai puteau copia de nicăieri: trebuiau să facă portretul unui profesor ce le fusese model, care-i influenţase (sau nu) în alegerea carierei. Domnul-aproape-doctor a venit îngrozit la domnul Gazdă: ”Ce mă fac? Nu ştiu ce să scriu!” Domnul Gazdă (nu fără o doză de cinism) s-a făcut că nu pricepe: ”Ei, te descurci dumneata…” Rezultatul? O compunere care nu avea nici măcar coerenţa şi vibraţia unei reţete medicale. De ce? Întrucât domnul-aproape-doctor, neavând treabă (de-a lungul întregii şcolarizări) cu cititul, evident că nu le avea nici cu ”compusul”.

Un simptom post-rev este acela ca, pornind de la cazuri particulare sau speciale, să ajungi, repede, la generalizări: ăştia suntem noi, ăsta-i nivelul învăţământului românesc şi aşa mai departe, pentru toate domeniile vieţii sociale. În care, evident, există performeri, adevăraţi profesionişti, o masă de (sub)mediocri şi un număr (rezonabil) de rataţi. Nu era altfel nici în vremea când o profesoară de română îşi obliga elevii să citească şi să recenzeze reviste literare. Poate se mai întâmplă şi astăzi, cine ştie!? Deosebirea-i că, atunci, oferta culturală era drămuită, chiar ascunsă, trebuia să cerni şi să discerni, să-ţi astupi urechile, ca să n-auzi sunetul trompetelor politice, să-ţi pui ochelari de cal, ca să nu vezi lozinci şi fâlfâit de steaguri roşii… În interval, s-a schimbat nu atât paradigma politică, cât, mai ales, cea in/formativă. Rezistenţa prin cultură a devenit rezistenţa lacultură. Ca şi-n vremuri ”de tristă amintire”, în ”orizontul” guvernanţilor şi-n bugetul statului, Cultura e pe ultimul loc, Cenuşăreasa. Cenzura ideologică s-a dat de trei ori peste cap şi-a devenit cenzură financiară. Cu un puternic damf politic (deşi se spune că banii n-au miros). Cei care deţin puterea (indiferent de culoarea politică) lasă împresia că dau din buzunarul propriu, când şi dacă acordă unei publicaţii de cultură, un sprijin financiar. Asta, în cazul fericit când nu-ţi râd în nas. Independenţa editorială este, dacă nu viciată, cel puţin constrânsă (de gât), respectiva publicaţie fiind obligată (explicit sau tacit) să evite a comenta teme şi motive care ar putea deranja… puterea. Vorbesc din experienţă, ca unul care am fost (27 de ani) redactor la ”Cronica”, iar de aproape 7 ani păstoresc o nouă ”Cronică veche”. Şi (cum îmi place s-o alint) un pic într-o ureche… 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video