Probabil că nimeni nu se mai îndoieşte, acum, că Jamal Khashoggi a fost asasinat cu premeditare de agenţi saudiţi şi că eforturile Riyadh-ului de a oferi naraţiuni alternative nu reprezintă decât încercări de inducere în eroare a guvernelor şi opiniei publice internaţionale. De altfel, declaraţiile de marţi ale preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, a cărui implicare în elucidarea cazului este extrem de pronunţată, plasează într-un cadru oficial informaţiile deja intens vehiculate în presa turcă: a fost o operaţiune de amploare, cu asasini veniţi special din Arabia Saudită, cu o „dublură“ care să părăsească imobilul îmbrăcat în hainele victimei şi aşa mai departe.

Nu putem insista, aici, asupra dublei oportunităţi pe care această dramă o creează pentru preşedintele Erdogan. Este evident că linia dură faţă de Arabia Saudită îl ajută în planul legitimităţii interne şi internaţionale, mai ales că relaţiile bilaterale au revenit, de mai mulţi ani, sub semnul tensiunii. De asemenea, dată fiind şi recenta experienţă a contenciosului canadiano-saudit, La fel, ne-am putea gândi la situaţia foarte neplăcută în care se găsesc ţările occidentale care au ezitat să-şi manifeste solidaritatea cu Canada acum mai bine de două luni, când regatul saudit a replicat neobişnuit de dur criticilor venite din partea guvernului de la Ottawa, în chestiunea arestării unor figuri importante ale societăţii civile din regat.

Elementul cheie pare a fi, în acest moment, conştientizarea faptului că Arabia Saudită s-a transformat într-o ţară care nici măcar nu se mai preface a respecta regulile şi cutumele jocului politic internaţional, precum şi a posibilelor consecinţe pentru politica Orientului Mijlociu şi, în sens mai larg, pentru politica globală. Asasinarea lui Khashoggi nu este decât un nou episod – e drept, unul şocant – dintr-o serie care include intervenţia brutală în Yemen, ameninţările împotriva Qatarului sau presiunile absolut nediplomatice împotriva premierului libanez Saad Hariri. De această evoluţie este legată, în mod evident, ascensiunea la putere a actualului prinţ moştenitor Mohammad bin Salman, conducătorul de facto al Arabiei Saudite. Rămâne de văzut dacă expunerea sa în cazul Khashoggi, evidentă pentru toată lumea, va conduce la mutaţii semnificative în raporturile de putere din cadrul elitei saudite şi, eventual, dacă se va contura un curent în favoarea normalizării comportamentului acestui stat pe arena regională şi globală.

Pentru toţi cei care au urmărit cu atenţie succesiunea de evenimente ulterior subsumate „sfârşitului Războiului Rece“, semnarea de către Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov a tratatului INF a reprezentat o etapă fundamentală. Rachetele cu rază intermediară sau mai scurtă (acoperind plaja 500-5500 km) şi sistemele de lansare amplasate la sol reprezentau o ameninţare extraordinară pentru Europa şi, în consecinţă, provocaseră tensiuni politice extraordinare. Acordul din 1987 a fost, aşadar, o realizare politică specială, dar situaţia s-a schimbat enorm în ultimele decenii.

Observatorii politici nu au părut surprinşi de anunţul preşedintelui Trump: evoluţiile de pe scena politico-militară internaţională, în primul rând ascensiunea Chinei, fac ca un tratat bilateral care angajează astăzi doar SUA şi Rusia (succesoarea URSS) să fie inadecvat. În mediile specializate americane se recunoaşte, implicit sau explicit, că acuzaţiile de încălcare formulate la adresa Moscovei nu au reprezentat cauza principală pentru care Donald Trump a luat această decizie politică. De asemenea, se recunoaşte că, dacă se va concretiza, decizia reprezintă şi un mesaj la adresa Chinei, ţară cu care SUA se află de multă vreme într-o competiţie strategică. În mod normal, rachetele amplasate pe submarine sau nave ale SUA pot echilibra în mod rezonabil capacităţile similare chineze în regiunea Asia-Pacific, dar eliberarea de sub constrângerile tratatului reprezintă un avertisment mai clar pentru Beijing.

Cu alte cuvinte, China comunistă este invitată din nou, de data aceasta, mai ferm, să se alăture unor negocieri vizând încheierea unui tratat multilateral de interzicere sau – mai probabil – de limitare a acestui tip de arme. E greu să anticipăm, acum, dacă un asemenea efort va avea succes şi, în caz afirmativ, dacă el va veni rapid sau după o perioadă mai îndelungată de cursă a înarmării. Totuşi, suntem pe cale să ne reamintim că naşterea instituţiilor menite să ordoneze noua lume, tot mai pronunţat multipolară, implică frecvent abandonarea celor vechi. Iar armele nucleare există, la fel şi riscul ca ele să fie utilizate, într-un scenariu de coşmar.