„Libertatea nu va supravieţui într-o lume în care fiecare virus letal va provoca o nouă izolare pe scară largă”, scrie Daniel Hannan în cotidianul britanic The Telegraph. De altfel în Occident admiraţia pentru felul în care China a gestionat criza în raport cu eşecul generalizat din Vest a atins un nivel semnificativ. În timp ce în Europa şi în America scurtele perioade de relativă relaxare au fost urmate de noi măsuri dure de izolare în case, cu şcoli, restaurante, hoteluri, stadioane, săli de sport şi săli de spectacole închise şi cu restricţii de circulaţie, Beijingul a declarat criza epidemiologică rezolvată încă din martie anul trecut. Ca urmare, China este singura economie majoră din lume care a încheiat anul 2020 cu creştere economică şi cu o prognoză impresionantă pentru 2021: un PIB cu 8,4% mai mare.

Ceea ce ştim, scrie pe website-ul American Institute for Economic Research într-un articol intitulat semnificativ Vestul este responsabil pentru propria sau auto-distrugere, „este că China a decis în martie 2020 să repornească la un nivel de 100% şi societatea, şi economia şi nu a mai revenit niciodată asupra acestei decizii”. În timp ce Vestul rămâne în blocaj, cu deficite publice explodate, cu o enormă anxietate şi nervozitate în societate şi o încredere în scădere drastică în privinţa capacităţii sistemului instituţional de a gestiona o astfel de criză. Există, desigur, şi excepţii. Democraţiile din Asia, Taiwan, Japonia, Coreea de Sud au fost mai eficiente, un factor important fiind mentalitatea dominantă din societate, bazată pe ordine şi respectul pentru autorităţi, foarte diferită de cea din Vest.

Pe de altă parte, maniera în care totuşi mulţi din spaţiul occidental au acceptat restricţii severe cu o docilitate pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă doar cu puţină vreme în urmă, în ciuda numeroaselor contradicţii şi erori de apreciere ce li se pot reproşa guvernanţilor, este bulversantă şi ne arată cât de fragile sunt în realitate libertăţi pe care le credeam definitiv încetăţenite. Iar ori de câte ori se încearcă o discuţie raţională privind efectele colaterale, în plan economic, social chiar şi medical, din perspectiva altor boli, ale acestor abordări maximaliste apar imediat reacţii dure, sloganul standard fiind acela că „nu poţi pune preţ pe o viaţă omenească”.

În realitate acest lucru se întâmplă frecvent. Vieţile pierdute în cursul unui atentat terorist sau al unei epidemii ca cea cu care ne confruntăm în acest moment au cu totul altă valoare şi impact în percepţia publică faţă de cele pierdute, de pildă, în urma unor accidente rutiere sau chiar boli, precum cancerul sau cele de inimă. Iar explicaţia este simplă: combinaţia de mediatizare sufocantă şi impact politic. După cum scrie acelaşi Daniel Hannan, „timp de un an, mass-media din lume au exagerat impactul instituţional în privinţa luptei cu virusul. Fiecare disparitate internaţională privind rata infecţiilor sau a mortalităţii este prezentată ca un rezultat al unor decizii politice, mai degrabă decât ca acela al diferenţelor demografice, densităţii populaţiei, imunităţii preexistente, factorilor climatici sau, chiar a norocului”. În fapt, privind retrospectiv, vedem acum că nu a contat mai deloc dacă un stat american avea o guvernare Democrată sau Republicană sau dacă în Europa era la putere un guvern de centru-dreapta, ca în Marea Britanie, sau unul socialist ca în Italia sau Spania.

La limită, s-a ajuns în Statele Unite, ca deciziile şi poziţionările privind restricţiile să fie văzute în cheie strict politic-electorală. Într-un tweet postat pe 20 mai anul trecut, şters între timp, Alexandria Ocasio-Cortez, marea vedetă a democraţilor socialişti, le spunea guvernatorilor din Partidul Democrat că „este vital să menţină restricţiile privind mediul de afaceri până după alegerile din noiembrie pentru că relansarea economică ar putea contribui la realegerea lui Trump”. „Închiderea unor afaceri şi pierderile de locuri de muncă sunt un preţ mic de plătit pentru a scăpa de el”, concluziona ea aplicând în final hashtagul #KeepUsClosed.

Este adevărat, există destule indicii că în medie impactul COVID-19 este mai sever decât cel al unei gripe obişnuite, dar, dacă ne-am uita pe cifre comparativ, am vedea că raportări similare privitoare la cazurile de gripă, formele grave şi decesele, ar provoca reacţii şi nelinişti nu foarte diferite de cele de acum. Un studiu realizat de o cercetătoare de la Johns Hopkins University constata că „în pofida percepţiei generale numărul de decese provocate de COVID-19 nu este alarmant, nu are nici un fel de impact semnificativ asupra numărului total de decese din Statele Unite, iar scăderea numărului de decese din alte cauze este aproape egală cu creşterea deceselor atribuite COVID-19”. Ceea ce aduce în discuţie problema confuzionantă a „deceselor cu COVID-19” vs „decese din cauza COVID-19”. Interesant, fără să conteste acurateţea cercetării, conducerea universităţii a decis să şteargă articolul de pe website motivând că acesta „ar putea fi folosit pentru a susţine false şi periculoase aserţiuni privind impactul pandemiei”, un indiciu clar al faptului că în realitate, ca şi în alte cazuri, concluziile acestuia se abăteau de la naraţiunea oficială în materie.

O prietenă din Germania mi-a spus că două au fost elementele care au influenţat decisiv comportamentul guvernelor din Europa, dar în final şi din America (cu toată reticenţa iniţială a lui Donald Trump): imaginile cu măsurile de o duritate extremă luate la Wuhan, pe de o parte, şi imaginile tragice cu morţii din spitalele italiene, pe de alta, cu marele lor impact emoţional asupra publicului. Între timp mass media au făcut din raportările COVID-19 prioritatea zero, uneori şi din raţiuni politice, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite. Nu există zi în care să nu fim informaţi, de dimineaţă până seara, despre câţi oameni s-au infectat, câţi sunt la ATI, câte decese s-au înregistrat. Era greu să nu se ajungă la o psihoză de masă.

În acest condiţii, liderii europeni au decis să ia şi ei măsuri destul de drastice de izolare şi restricţii, pe care cu doar puţină vreme în urmă nu ar fi îndrăznit să le ia de teama reacţiei publice, iluzionându-se, aşa cum ni se spunea şi nouă pe micile ecrane şi pe panourile publicitare, că dacă facem aceste sacrificii vom depăşi mai repede criza. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat. Nu te poţi bate ca eficienţă cu un regim autocrat atât de puternic şi de bine organizat ca cel de la Beijing. În plus, e greu să pui un preţ prea mare pe cifrele comunicate de chinezi pentru că nu ai aproape nici un fel de mijloace de a le verifica. Însă, pe de altă parte, teama că vor fi arătaţi cu degetul, chiar nejustificat, că „au mâinile pătate de sângele celor decedaţi”, i-a făcut pe toţi aceşti lideri politici să funcţioneze cumva pe pilot automat, luând decizii sub imperiul momentului, fără să ia serios în calcul consecinţele pe termen mai lung, în plan economic şi asupra societăţii în ansamblu.

Acum, la aproape un an distanţă, deşi au apărut între timp şi vaccinuri, situaţia rămâne confuză şi tensionată. Pe de o parte, mulţi sunt dornici să se vaccineze, însă nu se ştie câte doze vor fi disponibile şi în ce ritm vor ajunge şi în România. Pe de altă parte, există o doză importantă de rezervă, inclusiv în rândul personalului medical, nu atât faţă de ideea în sine de vaccinare (deşi există şi astfel de păreri extreme), ci faţă de vaccinurile disponibile pentru că din cauza perioadei extreme de reduse alocată studiilor clinice nu se ştie mare lucru despre posibilele efecte post-vaccinare pe termen lung. Până la urmă ajungem, vrem nu vrem, tot la dilema gestiunii riscurilor, anatemizată de mulţi în aceste zile. Va trebui să alegem între riscul unei îmbolnăviri cu COVID-19, care am putea avea ghinionul să fie unul sever, şi riscuri legate de efectele potenţiale, încă necunoscute, ale acestui tip de vaccinuri, care sunt complet diferite de cele clasice, în viitor.

Dincolo de asta, lucrurile nu mai pot merge în continuare în acelaşi fel. Şi din motive economice, dar şi din cauza pericolului unor explozii sociale. Vedem deja în ce grad a ajuns pandemia să amplifice până la limita de avarie tensiuni sociale, e drept deja existente, în Statele Unite. În plus, nu ştim dacă nu cumva COVID-19, Made in China, nu a debalansat complet raporturile geopolitice deschizând calea către o rapidă şi decisivă ascensiune a Chinei în postura de hegemon global.