Risipa banului public. Episodul „Make a tea şi breakfast”

Deci nu am de gând să vorbesc despre cum directoarea generală şi cea economică a Spitalului de Copii din Iaşi închiriază iphone-uri 14 Pro cu 800 de euro pe lună, dar nu cumpără imunoglobulină pentru că „este prea scumpă”. Pentru cifrele vehiculate în sistemul de sănătate, sumele respective sunt, oricum, mizilicuri.

Însă pentru fondurile alocate culturii, chiria de 6500 de lire sterline pe care MAE s-a angajat să o plătească lunar pentru apartamentul noii directoare a ICR Londra este o sumă enormă. Catinca Maria Nistor, cea care s-a făcut de râs la audierile din Senat când s-a prezentat nepregătită în faţa Comisiei de cultură şi nu a putut să indice câteva direcţii sau proiecte pe care le avea în vedere pentru filiala la conducerea căreia a fost numită fără concurs de directorul ICR, Liviu Jicman, a refuzat să stea în apartamentul generos aflat în proprietatea instituţiei şi a solicitat o altă locuinţă.

Deşi alţi patru foşti directori ai filialei Londra n-au avut nicio problemă să folosească apartamentul cu patru camere, bucătărie şi două băi din clădirea ICR, Catinca Maria Nistor, fiica unui fost şef al masoneriei şi fostă directoare a Teatrului Bulandra, schimbată după revolta angajaţilor şi dată în judecată de noua conducere după ce şi-ar fi atribuit sume de bani necuvenite (din care trebuie să înapoieze 7.000 de euro), a cerut decontarea unui apartament de 120 de mp într-o zonă de lux a Londrei.

Dacă ar fi fost directoarea unei filiale de multinaţională al cărei board, mulţumit de prestaţia ei şi dornic să o ţină motivată, ar fi fost de acord să cheltuiască suma respectivă pentru a-i asigura un anumit confort şi statut social, nimeni n-ar fi avut ceva de comentat. Însă când bugetul anual pentru proiecte culturale al ICR Londra este de 200.000 lei (aproximativ 36.000 lire sterline, adică 3.000 £ pe lună), să arunci din bani publici 433.315 lei (cât înseamnă chiria apartamentului pe un an, fără utilităţi) e obscen. Ca fapt divers, până anul trecut, Primăria Municipiului Iaşi aloca pentru concursul de proiecte culturale o sumă de 400.000 lei, mai mică şi aceasta decât chiria doamnei Nistor.

Într-un interviu acordat în 2020, aceasta spunea: „Când am împlinit 28 de ani, mi-am dat termen până la 35 să am rostul meu la Londra, unde merg frecvent. Am început să îmi construiesc un network acolo. Visul meu e să mă trezesc dimineaţa, să ştiu cum arată bucătăria mea, make a tea şi breakfast, să merg la lucru şi să fac în fiecare zi acelaşi lucru, să lucrez on stage, în Londra.” Iată că visul prinde contur, însă pe bani publici. Fără a fi afectat că, deşi funcţia de la ICR nu permite desfăşurarea altor activităţi, doamna Nistor continuă colaborarea cu Aleph News, unde prezintă emisiunea „Femeia, înainte de toate”.

Cei care activează în cultură se pronunţă destul de rar cu privire la agenda zilei. Însă ştirea de mai sus a produs o revoltă generalizată şi numeroase luări de atitudine printre cunoscuţii mei din social media. Pentru majoritatea, doamna Nistor, care printre altele şi-a trecut în CV o universitate de prestigiu pe care nu a absolvit-o, reprezintă prototipul semidoctului sinecurist care, pe baza influenţelor din cercurile decizionale (dumneaei i-ar spune „network”), ajunge în poziţii pentru care nu are nicio pregătire. Încă un episod din lungul serial noir în care vedem cum chiar cei care ar trebui să îmbunătăţească imaginea României ne fac să ne fie ruşine de ce scoate la iveală un sistem care produce şi girează astfel de personaje.

În planul pentru relansarea ICR pe care l-am făcut public anul trecut, când am fost propus de USR PLUS pentru funcţia de preşedinte al ICR, am arătat că acesta ar trebui să fie total echidistant, fără obligaţii politice, fără favoriţi sau persoane non grata, insensibil la grupuri de presiune şi interese. Să fie un bun manager, capabil să creeze şi să lucreze cu echipe diverse de specialişti, pe care să-i poată atrage şi menţine în instituţie. El trebuie să medieze atât intern, între diversele personalităţi, departamente şi interese, cât şi extern, între instituţie, parteneri, public ţintă şi ceilalţi stakeholderi. Preşedintele ICR trebuie să-şi facă un ţel din a colabora cu personalităţile relevante din cultura română, inclusiv cu cei care momentan refuză alăturarea numelui lor de ICR, cât şi cu instituţii şi personalităţi cu anvergură din lumea culturală internaţională.

Din păcate, nu s-a schimbat nimic de atunci în acest sens. La ICR este nevoie de deblocarea şi publicarea posturilor vacante şi organizarea de concursuri transparente, anunţate din timp. Profilele căutate ar trebui să fie cele de specialişti în management cultural şi/sau în diplomaţie culturală, cu traiectorie profesională separată de cea din Ministerul Culturii sau MAE. Singurul criteriu al promovărilor interne ar trebui să fie meritocraţia: selecţia personalului în funcţie de competenţă, experienţă, dorinţa de a învăţa, a face, a se implica.

Ori, în contextul în care actualul preşedinte ICR, Liviu Jicman, al şaselea din ultimul deceniu (cu o medie a mandatului de sub 2 ani) propune astfel de persoane, e clar că nu poate sau nu vrea să-şi asume responsabilitatea reformării instituţiei, ci e interesat doar de prezervarea poziţiei şi perpetuarea sistemului clientelar care a făcut-o să decadă atât de abrupt. Între timp, 6.500 de lire sterline sunt plătite lunar pentru ca o tânără doamnă, insuficient de bună să conducă un teatru la Bucureşti, dar propusă de şeful ICR şi votată de senatori ca potrivită pentru ICR Londra, să-şi realizeze visul de a-şi face ceaiul şi micul dejun în cea mai scumpă zonă rezidenţială din capitala Angliei.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video