Robin Hood și impozitele: etica redistribuirii (I)

Procesele spontane ale pieţei reprezintă cea mai bună metodă de alocare a resurselor rare. Acest lucru este atât de evident, încât nu vom veni cu explicaţii suplimentare. Pe de altă parte, trebuie să acceptăm faptul că piaţa duce la o distribuire inegală a bogăţiilor create. Există multe motive pentru care se întâmplă aşa ceva. În primul rând, oamenii se nasc inegali, deţin talente, abilităţi, aptitudini, capacităţi diferite. În al doilea rând, ei se diferenţiază, uneori, destul de mult, din perspectiva dorinţei de a munci, de a se perfecţiona, de a se lansa în proiecte investiţionale, de a-şi asuma riscuri. În al treilea rând, indivizii acţionează mereu în condiţii particulare de timp şi spaţiu, pe baza unei cunoaşteri ce are un caracter exclusiv şi subiectiv. Toate aceste lucruri fac din lumea în care trăim un loc al inegalităţii. Or, dacă premisele proceselor de alocare a resurselor rare se caracterizează prin inegalitate, dife­renţiere, atunci rezultatele lor nu pot avea alte caracteristici.

Pe de altă parte, istoria faptelor demonstrează că, deşi, la origini, funcţiile statului vizau furnizarea unor bunuri ce nu puteau fi oferite prin tranzacţii de piaţă liberă, în timp, principala misiune a Leviathanului a devenit redistribuirea bogăţiei. Pe măsură ce sistemele politice au recurs tot mai mult la sufragiul universal, oamenii politici, adevăraţii administratori ai sectorului public, au devenit tot mai preocupaţi de problema inegalităţii averilor, făcând din „aplatizarea” piramidei sociale cel mai important obiectiv al propriilor preocupări. Evident, metoda concretă de „tăiere a vârfului” şi de „ridicare a bazei” a fost intervenţionismul fiscal. Extinderea masivă a principiului progresivităţii impunerii din ultimul secol reprezintă cea mai bună dovadă a transformării statului în cea mai mare maşinărie redistributivă din istorie.

Premisa politicilor fiscale redistributive o reprezintă concepţia conform căreia derularea spontană a proceselor pieţei conduce la „polarizare socială”, mai precis aceea că ea creează bogaţi, „din ce în ce mai bogaţi”, în detrimentul unei largi majorităţi de săraci, care, astfel, ar deveni, „din ce în ce mai săraci”. Această optică se bazează pe o explicaţie pretins ştiinţifică, foarte răspândită în preistoria ştiinţei economice, ce descrie societatea ca un joc cu sumă nulă. În mod naiv, multă lume considera că nimic nu se creează în procesele sociale; prin urmare, ceea ce câştigă unii înseamnă pierdere pentru alţii, „plusul” fiind compensat perfect de „minus”. O astfel de perspectivă îngustă şi, evident, falsă făcea ravagii în urmă cu patru-cinci secole, în aşa-zisa epocă mercantilistă, atât în relaţiile economice, cât şi în relaţiile politice dintre state. Din perspectivă politică, jocul cu sumă nulă înseamnă relaţii de dominaţie şi supunere între state. Transpusă în sfera relaţiilor comerciale internaţionale, această logică defectuoasă înseamnă că, spre exemplu, în schimburile internaţionale, doar o naţiune câştigă, fie prin furt, înşelăciune, fie prin puterea armelor. Evident, în schimburile dintre doi parteneri, câştigul unui ins ar însemna pierderea celuilalt. Această viziune asupra proceselor sociale l-a determinat pe Montaigne, spre exemplu, să considere că, de fapt, activităţile comerciale reprezintă un furt deghizat.

Tranzacţiile de piaţă liberă nu creează bogaţi şi săraci, cu atât mai puţin, oameni „din ce în ce mai bogaţi”, pe seama celor „din ce în ce mai săraci”, ci permite unui număr imens de inşi să iasă din sărăcie, aşa cum demonstrează atât bunul-simţ, precum şi istoria însăşi. Piaţa permite ieşirea din sărăcie, nu o generează ea însăşi, deoarece condiţia multimilenară a omului a fost precaritatea mijloacelor de subzistenţă. Cu alte cuvinte, oamenii s-au născut în condiţii materiale extrem de vitrege, caracterizate prin egalitate în lipsuri, penurii, mizerie, şi doar extinderea treptată a proceselor spontane ale pieţei a condus la ameliorarea condiţiilor de trai. Acest proces istoric a însemnat ieşirea din mizerie prin crearea de bogăţie, care, evident, nu a fost distribuită egalitar. De fapt, principiul distribuirii inegale a fost principalul stimulent al generării unei cantităţi tot mai ridicate de subzistenţe. Ne putem imagina, cu uşurinţă, că, la începuturile istoriei, doar masculul alfa mânca un fruct în plus; cu alte cuvinte, doar el se ridica peste masa formată covârşitor din semeni ce trăiau de pe azi pe mâine. Evident, este posibil ca, treptat, puterea sa „politică” să fi condus la „polarizare socială”, creându-se, cu timpul, o ruptură între el, eventual, familia lui, şi toţi ceilalţi. Însă, cu trecerea timpului, oamenii au recurs la mecanismul producţiei specializate şi al schimbului, adică, la instrumentul diviziunii muncii şi al schimburilor libere, ceea ce a condus, pe de o parte, la o cantitate tot mai ridicată de bunuri şi servicii, iar, pe de altă parte, la un număr tot mai ridicat de inşi care au reuşit să iasă din mizerie. Bunul-simţ ne spune că începuturile istoriei umane însemnau dominaţia absolută a mizeriei în condiţii de egalitate şi o minimă diferenţiere, în favoarea masculului alfa şi, eventual, a familiei sale. Cu timpul, această polarizare s-a atenuat, chiar dacă nu a dispărut. Or, doar procesele spontane ale pieţei au permis ieşirea unui număr tot mai mare de oameni din starea naturală de sărăcie. Astăzi, în lume, există peste 12 milioane de… milionari, iar numărul lor creşte continuu. Cum ar fi putut să se îmbogăţească aceşti oameni pe seama altora în condiţiile în care, la începutul istoriei umane, toţi indivizii erau atât de săraci încât trăiau de pe azi pe mâine? Piaţa a creat milionarii, deoarece ea este capabilă să genereze surplus, valoare adăugată. Ideea că piaţa înseamnă raporturi de forţă, prin care unii se îmbogăţesc în detrimentul altora, este complet naivă. Cum am fi putut avea 12 milioane de milionari dacă, la începuturi, toţi oamenii trăiau într-o sărăcie lucie? Cum ar fi fost posibil ca bogăţia să însemne concentrarea de „sărăcii” individuale?

În realitate, piaţa a redus proporţia relativă a celor ce trăiesc în condiţii de sărăcie, chiar dacă numărul lor absolut a crescut. Totuşi, în zilele noastre, numărul săracilor reprezintă mai puţin de 20% din populaţia totală a lumii, în condiţiile în care, acum două secole, atunci când Malthus speria lumea cu celebrul să Eseu, aproximativ 90% din indivizii planetei trăiau în mizerie. Miracolul inversării acestei proporţii are o singură explicaţie: extinderea treptată, nu fără obstacole, a proceselor spontane ale pieţei. Aşadar, piaţa permite scoaterea oamenilor din sărăcie, condiţia lor naturală; ea nu limitează prosperitatea la un număr din ce în ce mai scăzut de inşi, pe seama creşterii tot mai vizibile a numărului celor ce trăiesc în condiţii din ce în ce mai precare. În fapt, piaţa generează tot mai multă bogăţie, pe care o distribuie din ce în ce mai democratic. Cum am putea explica, altfel, creşterea numărului milionarilor lumii, precum şi prăbuşirea proporţiei săracilor de la 90%, acum două secole, la sub 20%, în prezent? În plus, după cum bine remarcau atât Mises, cât şi Schumpeter, nici măcar săracul nu mai înseamnă ceea ce însemna odată, el bucurându-se, astăzi, de facilităţi la care mulţi nobili din secolele anterioare nici măcar nu puteau visa. Atunci, de ce politica fiscală a devenit una eminamente redistributivă?

Societăţile umane nu îşi ghidează existenţa după un principiu-director, ci după seturi de principii. În mod natural, printre acestea s-ar putea regăsi acela al alinării sărăciei, având în vedere că precaritatea condiţiilor materiale a însoţit umanitatea de-a lungul unei părţi covârşitoare a istoriei sale. Evident, raritatea resurselor a conferit o importanţă primordială principiului economic. Însă, chiar dacă raritatea acţionează în lume precum forţa gravitaţională, principiul economic n-ar trebui să reprezinte singurul element după care să ghideze relaţiile interumane. În esenţă, tensiunea existentă între volumul redus de subzistenţe şi volumul nelimitat al nevoilor conduce spre acţiune interesată, egoistă, care satisface, cu preponderenţă trebuinţele personale, lăsând generozităţii o pondere modestă în reglarea relaţiilor sociale. Acesta este un adevăr incontestabil, obiectiv, născut din însăşi natura lucrurilor. Totuşi, societăţile pot adopta, simultan, alte principii, de natură religioasă, spre exemplu, care să elimine domnia exclusivă a criteriilor economice. Este adevărat că, în condiţii de raritate, vizarea altor idealuri devine un lux, însă aceste idealuri înfrumuseţează societatea şi dau naturii umane o altă dimensiune decât cea impusă de cruda realitate biologică. Unul dintre aceste idealuri ar putea fi grija pentru ceilalţi, pentru nivelul lor de trai, preocuparea de a-i ajuta să supravieţuiască.

Atunci când le vorbeşte corintenilor despre principiile după care ar trebui să-şi ducă existenţa, Sfântul Apostol Pavel spune: „acum, dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (I Corinteni 13:13). Acest ideal al coexistenţei este preluat şi transmis mai departe de Sfântul Augustin şi Sfântul Toma d`Aquino, nu înainte de a-l nuanţa, fapt ce a scăpat multor oameni, care s-au rezumat la simpla lecturare a Noului Testament. Atunci când revine la celebru pasaj din Prima epistolă către corinteni, Sfântul Augustin denumeşte dragostea prin vocabula latină charitas, al cărei sens se află în afara oricărei îndoieli. Evident, nu avem de-a face cu un sentiment erotic, ci cu unul în sens de preocupare, grijă specială pentru altcineva. Acest principiu decurge logic dintr-o povaţă dată de Isus fariseilor, conform căruia cele mai importante principii de viaţă ar trebui să fie iubirea Creatorului şi a aproapelui. Adaptată analizei din prezentul articol, „iubirea de aproapele tău” înseamnă, printre altele, preocuparea pentru condiţia lui materială. Fără îndoială, un principiu nobil precum acesta poate constitui baza etică, morală, filosofică a relaţiilor sociale, lucru care s-a şi întâmplat în lumea occidentală şi creştină din ultimele secole.

În planul politicilor publice, principiul creştin al iubirii aproapelui poate însemna, desigur, preocuparea pentru alinarea suferinţei celor ce trăiesc în sărăcie. Din acest punct de vedere, nu credem să existe oameni normali la cap care să respingă un ideal pătruns de atâta nobleţe, deoarece grija pentru cei ce trăiesc în mizerie scoate la iveală o virtute a naturii umane, generozitatea, care, aidoma oricărei virtuţi practicate, împodobeşte natura umană şi face din societate un acoperiş sub care oricine se poate adăposti cu plăcere şi încredere. Într-o lume cu resurse limitate, care predispune la satisfacerea cu precădere a nevoilor individuale, grija pentru ceilalţi, oricum foarte puţin extinsă, are rolul unei bijuterii discrete, care desăvârşeşte frumuseţea unei femei. Însă, condiţia fundamentală a carităţii, a iubirii aproapelui, este ca ea să vină din suflet, din preocupare profundă, sinceră şi neinteresată. Cu alte cuvinte, alinarea suferinţei altora devine o veritabilă virtute atunci când reprezintă consecinţa acţiunii libere, generoase, neinteresante a celui ce ajută. În caz contrar, ea înseamnă ipocrizie, fariseism, făţărnicie. Dragostea veritabilă pentru aproape, sau, aşa cum spune Sfântul Augustin, charitas, se manifestă doar în mod spontan, liber, în absenţa coerciţiei. Atunci când acţionează liber, un om transmite informaţii în legătură cu ce crede, cu ce vrea, cu ce poate. Un om este cu adevărat preocupat de ceilalţi atunci când îi ajută necondiţionat, când acţiunea lui de a le oferi ceva se bazează pe resorturi interioare, care se declanşează liber. Cum am putea şti ceva cu adevărat despre generozitatea unui ins dacă el este forţat cu pistolul la tâmplă să-şi cedeze o parte din venituri unui cerşetor? La fel ca în cazul intervenţiei statului în procesul de formare a preţurilor, coerciţia împiedică transmiterea unor informaţii veritabile. De fapt, ea denaturează procesul de transmitere a acestora. Exact acelaşi lucru se întâmplă în cazul politicilor fiscale redistributive.

Cu alte ocazii, am demonstrat că utilizarea impozitelor este inevitabilă, ca urmare a condiţiilor tehnice de producere a unor bunuri, care, deşi foarte importante pentru derularea proceselor sociale, nu pot fi oferite, în mod adecvat, prin intermediul pieţei libere. Am demonstrat, de asemenea, că utilizarea prelevărilor obligatorii (impozite) conduce, automat, la redistribuiri de putere de cumpărare, ca urmare a însăşi modului de folosire a bunurilor publice, ce se consumă pe baze non-exclusive. Practic, din cauza imposibilităţii de a internaliza costurile şi beneficiile producţiei de bunuri publice, de a limita accesul la ele doar pentru cei dispuşi să plătească şi, după impozitare, de a oferi fiecăruia o cantitate echivalentă cu sumele prelevate în mod forţat, impozitarea este inerent redistributivă. Însă oamenii pot accepta acest grad minim de redistributivitate a impozitelor, deoarece nu se pot lipsi de respectivele bunuri, care, utilizate, sporesc, totuşi, volumul de bunuri şi servicii obţinute şi tranzacţionate prin intermediul pieţei libere. Aşadar, oamenii pot accepta un grad minim de coerciţie pentru a încerca să-şi „maximizeze” cantitatea de subzistenţe ce poate fi obţinută în condiţii de libertate. Într-o lume imperfectă, precum cea a oamenilor, libertatea coexistă cu un dram de coerciţie. Practic, prin metoda impozitării, inerent redistributivă, oamenii, în principiu, unii dintre ei, se văd nevoiţi să accepte un soi de caritate forţată, deoarece cedează în mod obligatoriu cantităţi de resurse ce ajung în posesia altora. Din motive tehnice, putem accepta acest tip caritate, iubire a aproapelui, cum ar spune Sfântul Augustin. Însă nu există niciun motiv moral, etic pentru a accepta un nivel de coerciţie care să ne determine să cedăm, în scopuri bune, alinarea suferinţei altora, o parte din propria noastră avuţie.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video