Robin Hood și impozitele: etica redistribuirii (III)

Dacă înlocuim vocabula statul cu sintagma sistemul fiscal, expresia rezultată îşi păstrează neştirbită valabilitatea. De fapt, una din caracteristicile distinctive ale organizaţiei numite stat este tocmai faptul că deţine posibilitatea de a recurge la taxe şi impozite pentru a-şi finanţa cheltuielile. În realitate, statul şi sistemul fiscal se confundă în foarte mare măsură. Or, acest sistem fiscal devine teatrul de luptă al indivizilor şi grupurilor de indivizi, care, folosindu-se de legitimitatea conferită prin votul popular, încearcă să-şi procure putere de cumpărare prin mijloace redistributive, adică, altfel decât prin tranzacţii liber-consimţite. Cu alte cuvinte, încearcă să-şi procure mijloace de subzistenţă prin „mijloace politice”, artificiale, nu prin „mijloace economice”, naturale, normale. Însă, spre deosebire de piaţa liberă, pe care o putem asocia metodei sau mijloacelor economice şi care se bazează pe cooperare, reciprocitate, sistemul fiscal (instrument al statului, deci, mijloc politic) recurge la coerciţie, obligativitate, prin „violenţă extra-economică”, după cum o numeşte F. Oppenheimer, adică, la modalităţi care trec bariera eticului, a moralei. Spunem acest lucru, deoarece cel mai important criteriu etic, moral, ce stă la baza judecării relaţiilor sociale îl constituie libertatea individuală. Oamenii diferă din perspectiva capacităţilor native şi dobândite, a preferinţelor, a circumstanţelor temporale şi spaţiale în care trăiesc şi acţionează. Acest lucru face ca ei să deţină o cunoaştere profund personală, subiectivă, ceea ce face din ei fiinţe unice, indivizi insubstituibili. Prin urmare, singura ordine socială compatibilă cu ameliorarea propriei lor condiţii este cea care le conferă cel mai mare grad de libertate, ţinând cont de faptul că nimeni n-ar putea să ia decizii mai bune în privinţa propriei bunăstări. Astfel, relaţiile sociale trebuie să se deruleze după reguli sau criterii care să permită manifestarea fiecăruia în acord cu propriile obiective, scopuri, interese, liber alese. În esenţă, noţiunile de etic, just, moral vizează, în primul rând, capacitatea regulilor de convieţuire de a respecta primatul alegerilor personale libere în raport cu ceilalţi. În planul concret al vieţii sociale, nu există un criteriu mai important în materie de etică, morală, justiţie. Din păcate, redistribuirea coercitivă a veniturilor şi a averilor, prin intermediul mijloacelor fiscale, politice în esenţa lor, vine în contradicţie cu idealul unei societăţi civilizate, deoarece ea se realizează prin intermediul unei organizaţii (statul), caracterizate prin faptul că deţine monopolul asupra utilizării coerciţiei. Pe de o parte, vorbim despre etică, morală, justiţie, care privesc şi trebuie să privească alegerile libere ale indivizilor, limitate prin drepturi de proprietate doar pentru a evita „coliziunile sociale”; pe de altă parte, avem de-a face cu administrarea monopolistică a forţei, care, în mâinile unor oameni imperfecţi, se poate transforma în abuzuri, măsuri arbitrare şi, la extrem, în tiranie, adică, suprimarea completă a libertăţii individuale. Or, aceasta este marea problemă etică a sistemului fiscal, atunci când nivelul taxelor şi impozitelor depăşeşte acel minim necesar finanţării bunurilor publice prin excelenţă.

Atunci când sistemul fiscal are un scop declarat redistributiv, aşa cum se întâmplă prin adoptarea deschisă a principiului progresivităţii, transferurile de putere de cumpărare se fac în mod coercitiv, adică, prin încălcarea drepturilor de proprietate, cele care ocrotesc libertatea omului ca fiinţă individuală. Or, această transgresare vine împotriva criteriului fundamental de judecare a relaţiilor sociale, mai precis, posibilitatea de a crede şi de a face ceea ce doreşti, în conformitate cu propriile dorinţe legitime, atât timp cât nu aduci atingere eforturilor altora de a-şi ameliora propria condiţie. Când aceste limite sunt depăşite, orice acţiune devine ilegitimă, imorală, lipsită de etică, arbitrară, indiferent de cel care o execută, altă persoană individuală sau statul însuşi. Fiscalitatea redistributivă poartă amprenta imoralităţii, deoarece nu are la bază caritatea veritabilă, compasiunea naturală, adică izvorâtă din alegerile libere ale singurelor entităţi care aleg, adică, indivizii, chiar dacă motivele aduse în favoare ei ar putea să pară nobile, înălţătoare. Pe lângă faptul că sunt imorale, neetice, bazându-se pe coerciţie, transferurile de putere de cumpărare sunt ineficiente din punct de vedere economic, având în vedere că, de regulă, ajung fie la cei deja avuţi, fie tind să subvenţioneze indolenţa, lipsa de iniţiativă, nechibzuinţa. Redistribuirea ar putea fi justificată moral doar dacă ar constitui unica soluţie pentru cei incapabili, din punct de vedere fizic şi psihic, să se întreţină sau, ca să revenim la o expresie a lui Hayek, loviţi de „neşansa excesivă”. Altfel, ar fi absolut imoral să impozitezi un om harnic pentru a-l subvenţiona pe cel leneş. O societatea sănătoasă este cea care descoperă sau creează mijloacele necesare ameliorării condiţiei umane. De cele mai multe ori, aceste mijloace reprezintă stimulente de ordin personal, interior, nu exterior. De aceea, la nivel social, exterior, aceste stimulente înseamnă, practic, nu atât oferirea unor recompense în sensul clasic al cuvântului, cât eliminarea unor obstacole ridicate, de cele mai multe ori, în mod artificial, în calea strădaniilor personale. Din păcate, utilizarea impozitelor în scop redistributiv distruge motivaţiile interioare ale eforturilor individuale, creând stimulente artificiale pentru inacţiune, inerţie.

Din păcate, redistribuirea prin intermediul sistemului fiscal este de două ori imorală, deoarece, în ultimă instanţă, recurge la un sentiment larg răspândit, dar, din păcate, dăunător convieţuirii, mai precis, invidia. Reducerea decalajelor de venituri şi de avere dintre bogaţi şi săraci este posibilă într-un singur sens, adică, al „egalizării în jos”, al nivelării, al retezării vârfurilor. Din nefericire, există în genele umane reziduuri ale vieţii multimilenare de turmă, în interiorul căruia egalitatea era regula, iar inegalitatea constituia excepţia. A te simţi egal cu ceilalţi, mai ales, când ei au mai mult ca tine, îţi conferă o senzaţie de confort. Te face să crezi că eşti la fel de capabil, de inteligent, chiar dacă, de multe ori nu eşti. Or, politica fiscală pretins nivelatoare, bazată, în special, pe principiul progresivităţii, îţi dă senzaţia că eşti la fel de bun ca ceilalţi sau, cel puţin, că ei nu sunt mai capabili decât tine. Exploatarea acestui sentiment uman normal a devenit o adevărată artă în sistemele politice contemporane, care cultivă invidia, pentru a lua mult de la cei performanţi şi pentru a da celor mai puţin performanţi. (După cum am arătat deja, s-ar putea ca nici măcar acest obiectiv să nu poată fi atins prin redistribuţionismul fiscal.) Din păcate, invidia ar putea să facă funcţionale doar grupurile mici, formate din persoane înrudite şi care se cunosc personal; cu siguranţă, ea subminează funcţionarea ordinilor sociale complexe, alcătuite dintr-un număr imens de indivizi, neînrudiţi şi necunoscuţi în mod direct. Adjectivul gelos ar putea avea o minimă legătură cu adjectivul zelos. Însă, practică, el înseamnă pizmaş, invidios, care ar putea constitui cel mai puternic argument pentru un sistem fiscal redistributiv, pentru o „egalitate în jos”, pe când cel de-al doilea înseamnă exact opusul, adică, plin de râvnă, de ardoare, de a milita pentru o „egalitate în sus”. După cum bine observă J.-P. Delsol, diferenţele dintre cele două vocabule nu sunt atât de mari precum par la prima vedere, ceea ce face ca zelosul să acţioneze cu un soi de gelozie stimulativă, care te pune în mişcare, care, prin invidierea celor performanţi, te stimulează să munceşti cu mai multă abnegaţie, dăruire. Din nefericire, impozitarea în scopuri redistributive prezintă defectul de a avea la bază ceea ce grecii numesc phthonos, în loc să stimuleze ceea ce aceiaşi greci consideră a fi zelos. Dimpotrivă, ea subminează zelul. Atunci, cât de etică sau morală poate fi o politică fondată pe exploatarea unei slăbiciuni umane, nu pe stimularea celui mai bun vehicul al ameliorării propriei condiţii, adică, râvna, abnegaţia?

Un mare defect al politicilor redistributive pleacă de la un presupus statu-quo social, creat prin funcţionarea pieţei libere. Adepţii impozitării progresive tind să judece procesele de alocare a resurselor în termeni statici, considerând, spre exemplu, că piaţa liberă trasează o barieră rigidă, de netrecut, între cei avuţi şi cei nevoiaşi. În realitate, piaţa funcţionează ca un proces dinamic, ce aduce mereu schimbări. Evident, ea distribuie venituri, deci, conduce la acumularea de averi, la stabilirea de ierarhii sociale, de genul celor surprinse de Forbes Top 500. Însă bogăţia nu este ceva dat pentru totdeauna. În primul rând, ea se erodează prin consum. În al doilea rând, se poate pierde prin administrare neinspirată, spre exemplu, prin transferul în mâinile unor moştenitori nepricepuţi. În al treilea rând, poate „intra la apă”, deoarece condiţiile care au favorizat generarea ei tind să dispară (spre exemplu, dispariţia treptată a unui domeniu sub presiunea progresului tehnic). Împotriva a ceea ce cred Piketty şi compania, dinamica ierarhiei sociale generate prin intermediul proceselor pieţei este la fel de accentuată ca însăşi dinamica proceselor de piaţă. Modificările în gusturile clienţilor, apariţia unor noi metode de producţie etc. tind să erodeze poziţia celor care făcuseră averi înainte ca aceste lucruri să se întâmple. Sub presiunea timpului, unele afaceri dispar, altele apar; unele averi se evaporă, alte iau naştere. Una dintre trăsăturile fundamentale ale oricărei averi dobândite în regim de piaţă liberă este inexorabila ei „flui­ditate”. Cu foarte puţine excepţii, bogăţia de azi a lumii nu mai are nicio legătură cu indivizii bogaţi sau cu familiile prospere de acum un secol. De aceea, invidia celor „de jos” este una prost plasată, deoarece nu există o clasă prestabilită, căreia îi revine întotdeauna caimacul proceselor creatoare de bunuri şi servicii. Nu există o separaţie rigidă între bogăţie şi sărăci, o barieră la care oricine din pătura nevoiaşilor să pri­veas­că cu fatalitate şi invidie, fără să poată spera la un loc „în faţă”.

Din perspectiva redistribuirii prin intermediul fiscalităţii, săracii nu au nici motive reale de invidie, deoarece statu-quo-ul averilor generate prin intermediul pieţei se dovedeşte a fi un mit, cel puţin pe termen lung, nici motive de speranţă, deoarece, aşa cum am arătat, din păcate, prea sumar, transferurile guvernamentale nu par a-i favoriza în mod particular sau cu exactitate. După cum bine remarca B. de Jouvenel, într-o carte care a dat titlul prezentului capitol, redistribuirea nu pare să-i favorizeze pe bogaţi, care se văd nevoiţi să suporte impozite accentuat progresive sau să recurgă la exil fiscal, sau pe săraci, deoarece nu ei sunt cei mai bine organizaţi inşi din punct de vedere politic. Desigur, este posibil ca unii bogaţi şi ca unii săraci să iasă câştigători din acest imens proces de redistribuire a veniturilor şi averilor. Însă, cu siguranţă, există un singur câştigător cert, iar acesta este statul, prin administratorii săi, politicienii, prin funcţionarii de rang înalt, prin grupurile de presiune bine conectate la banii publici, care formează un adevărat statu-quo, indiferent de partidul ce ajunge la guvernare. Atunci, cât de moral este să recurgi la o politică fiscală înşelătoare, pretinzând că iei de la bogaţi pentru a da săracilor, când, în realitate, câştigătorul are figura monstrului marin din Vechiul Testament, al cărui nume l-a inspirat pe Hobbes atunci când a vrut să dea un nume statului vorace?

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video