Roboți și nonroboți

– Dacă doriți, pot să mă mut de pe scaunul meu pe locul unde stă acum soțul dumneavoastră, ca să stați alături și să vă simțiți în siguranță, i-am spus distinsei doamne ce stătea lângă mine în avion și se ducea din când în când spre scaunul aflat cu două rânduri mai în față, unde era așezat soțul ei.

– Mulțumesc pentru amabilitatea dumneavoastră, răspunse doamna, dar eu mă simt mai în siguranță aici, lângă dumneavoastră, decât lângă soțul meu, care atunci când călătorește cu avionul e cuprins de o stare de panică atât de înspăimântătoare încât tremură tot, de aceea simt nevoia să merg din când în când și să-l liniștesc.

– Aveți posibilitatea să stați lângă el și să-i fiți mai de folos dacă veți sta alături decât la două rânduri distanță de el.

– Nu, asta nici într-un caz, răspunse doamna. Panica lui mă molipsește și pe mine, așa că e mai bine să stau aici, lângă un străin și nu alături de soțul meu.

– Scuzați-mă, am spus, dar dați dovadă de egoism.

– Nici într-un caz. Nu fac asta din egoism. Ci fac ca să-l protejez…

– Cum așa? am întrebat. Nu vă înțeleg.

– Nu mă înțelegeți fiindcă priviți lucrurile la suprafață și nu în adânc. Dacă ați face un exercițiu de introspecție poate că m-ați înțelege mai bine prin ce stări trec…

– Cum adică? am întrebat. Trebuie să-mi fac introspecție ca să vă înțeleg mai bine?

– Exact, făcut domna. Faceți-vă introspecție și puneți-vă în locul meu, ca să vedeți ce simt…

– Dar asta-i imposibil.

– Nu-i deloc imposibil, răspunse doamna. E doar o chestiune de logică. Faceți un efort.

– Nu, nu pot.

– Să ajut eu?

– Dacă sunteți amabilă…

– N-am încotro, trebuie să fiu.

– Prin urmare….

– Prin urmare, să ne închipuim că facem schimb de locuri și soțul meu va face un efort să se mute de pe scaunul său pe scaunul pe care dumneavoastră vreți să-l cedați cu atâta amabilitate, iar dumneavoastră să vă mutați așezându-vă pe scaunul lui, așa-i?

– Așa-i, am confirmat.

– Bine, spuse doamna, până aici ne-am înțeles, Dar de acum știți ce urmează?

– ?

– Un adevărat coșmar.

– Cum adică?

– Uite așa.

Și spunând asta, doamna începu să-mi explice în amănunt tot ce ar fi urmat să se întâmple.

– În primul și în primul rând, mărturisi doamna, soțul meu s-a obișnuit cât de cât cu scaunul pe care stă acum, după cum s-a obișnuit și cu frica pe care acesta îi provoacă. A-l muta de acolo presupune un alt stres. Sunteți de acord sau nu?

În principiu, m-am arătat a fi de acord. Argumentele expuse de domna aflată în dreapta mea păreau destul de solide din punct de vedere psihologic.

– Bun, făcu ea. Să trecem acum la următorul punct. Soțul meu s-a obișnuit nu numai cu scaunul, ci și cu faptul că-și trăiește frica în singurătate. Faptul acesta îi conferă o oarecare siguranță. Or, ce s-ar întâmpla dacă ar veni și-am sta alături? Un lucru inevitabil. Frica prin care trece el m-ar contamina și pe mine. Înțelegeți, aș trăi și eu aceeași frică. La fel de acut. Sau poate intensitatea ei în cazul meu ar fi și mai mare. Frica se răspândește ca un ecou. Și tot ca un ecou, reverberând, se întoarce la prima sursă. Prin urmare, efectul acestei apropieri ar fi nociv pentru amândoi.

– Nociv e prea puțin spus, adaugă ea, după o pauză bine calculată, în care eu să pot cântări greutatea argumentelor sale. Efectul ar putea fi devastator pentru unul din noi sau chiar pentru amândoi. Căci cât crezi dumneata că am rezista să trăim frica aceasta ce se amplifică mereu?

– Nu știu, am spus, destul de înspăimântat.

– Vă asigur că la capătul călătoriei ne-ar scoate pe amândoi pe targă, înțelegeți sau nu?

Am dat din cap că înțeleg.

– Și asta, dragă domnule, nu e chiar tot. Frica noastră, amplificată mereu, s-ar putea răspândi de la un scaun la altul și de la rând la alt rând, contaminând toți pasagerii din aeronavă, ceea ce ar fi chiar un adevărat dezastru. Dar dacă de la pasageri, frica aceasta s-ar transmite și la stewardese sau chiar la piloții aeronavei, ce s-ar întâmpla? Cum ar putea evita aceștia golurile de aer sau cum ar putea ateriza? Dar, nu vreau să vă refuz oferta. Fie ce-o fi. Mă duc la el să-i spun să se mute în locul dumneavoastră, iar dumneavoastră în locul ei. Facă-se voia dumneavoastră. Nu pot să vă refuz.

Cuvintele doamnei m-au îngrozit. Stăteam pe scaunul meu și tremuram. Cum aș fi putut să mă mut de la locul meu dacă faptul acesta ar fi provocat o catastrofă.

Tocmai când tulburat din cale afară mă pregăteam să mă ridic de pe scaun, o voce metalică ne anunță prin difuzor că începe aterizarea.

***

Sigur că și azi CTP circulă într-un Trabant sau după cum relatează poetul Mircea Dinescu, într-o Dacie, rablagită, probabil acoperită de pete de rugină, de scaieți și bălegar uscat. Printr-un astfel de gest, Cristian Tudor Popescu vrea să arate nației că disprețuiește luxul și se solidarizează cu cei mulți. Gest pur demonstrativ, căci azi, mai tot românul, fie el de la țară sau de la oraș, posedă un bolid, ce-i drept, de mâna a doua sau a treia, care costă cât costa capra râioasă din ograda Irinucăi. Cel puțin aceasta-i impresia mea.

Dacă gurul națiunii ar circula și într-o limuzină, tot ar părea că circulă într-un trabant rablagit sau într-o Dacie râioasă.

De aici și frustrările și invidia ce se revarsă din el ca dintr-un havuz. Nu e de mirare deci că gurul nostru atotștiutor sau „mușchiul vorbitor”, cum l-a poreclit cineva, a reacționat vehement la faptul că David Popovici și-a cumpărat din banii săi câștigați cu atâtea sacrificii, dar și cu talent, o „mașină de lux”. La gândul asta, mintea CTP-istă a luat-o razna. El ar vrea să-l vadă pe ilustrul nostru campion circulând într-un trabant sau o Dacie rablagită ca a sa…

În timpul ăsta, politicienii din diferite tabere bagă mâna până la cot în banii publici și ne îndeamnă să strângem cureaua. Dar, orbit de invidie, CTP înoată în ape din ce în ce mai tulburi, și nu vede în jur altceva decât mașina campionului nostru mondial David Popovici.

Într-o evocare publicată în Cațavencii, poetul Mircea Dinescu îi face un portret cât se poate de expresiv. „Nu te poți împrieteni cu o știucă sărată, pusă pe frânghie, la uscat.

Asociați fiind la ziarul Gândul, m-a (CTP, n.n.) invitat o singură dată la el acasă. Conducând ca un masochist o Dacie ponosită, pe lângă care treceau în trombă tot soiul de mașini bengoase, până am ajuns, am observat cum își încarcă bateriile cu ura luptei de clasă. În căsuța lui de creație, a insistat să-mi arate templul subteran unde își elaborează blestemele. Trăgând de un chepeng, am coborât pe o scară de fier-beton într-o cavernă, cu o masă de lucru mizeră, la care geniul pustiu și sărac își producea veninul. Dacă nu l-aș fi văzut depunând un mărunțiș rămas de pe urma privatizării dubioase a ziarului Scânteia, în valoare de vreo trei sute de mii de dolari, ca să devină acționarul majoritar al jurnalului Gândul, poate că i-aș fi plâns de milă. Mi-am păstrat însă lacrimile pentru mine, care cu greu obținusem un împrumut pentru douăzeci la sută din acea afacere de publiciști miopi. Atunci mi-am dat seama că, în realitate, eu sunt proletarul și el este, de fapt, împăratul în trening care practică indignarea ca pe un hobby, după orele de tenis…”

După orele de tenis, întotdeauna aliniat „corect” față de forțele ce mânuiesc pârghiile puterii, indiferent care sunt ele, trecând din barca lui Iliescu, în barca lui Băsescu sau cea a lui Iohannis, sau într-o altă barcă, CTP se pronunță despre orice problemă de care e preocupată la un moment dat brava noastră națiune. Mintea sa pusă pe bigudiuri sare cu nonșalanță de la religie, la sport, de la sport la filozofie, de la filozofie la aritmetică și film, de la aritmetică și film la modă sau la divertisment, întorcând noțiunile mereu pe dos, pentru a ne arăta fața cât mai hâdă a lucrurilor.

La acest capitol, trebuie să recunoaștem că CTP e un adevărat maestru. Pentru domnia sa nu contează dacă adevărul pe care el îl expune pe micul ecran e calp sau nu, pentru el adevărul nu există dacă nu e îmbrăcat într-o formă cât mai grotescă, menită să-ți strepezească dinții.

Pentru domnia sa, Eminescu e un spirit hiperrațional și profund ateu. Deși e evident, că dacă îl citim, vedem că versurile sale cuprind înțelesuri ce trec mult dincolo de ateism și rațiune. Să luăm, de pildă, ultimul vers din poemul împărat și proletar, care sună astfel: „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.” În fața acestui vers se pleacă orice rațiune. Nu însă și cea a lui CTP. Din simplul motiv că rațiunea lui, marcată de ură și invidie, nu mai posedă nici bun-simț, nici rațiune.

Și totuși, gurile rele, cele care cunosc mișcările din culise, spun că, de fapt, în realitate CTP arată cu totul altfel decât cel de micul ecran. Astfel am aflat că de multe ori ieșind din câte o emisiune la care fusese invitat, râde pe seama celor spuse cu redactorii, făcând glume pe seama lui. Iar uneori, când e într-o bună dispoziție, se retrage în cabina de masaj, și-și trage un pumn în cap.

***

La hipermarketul Lidl, am auzit următoare poveste:

O profesoară de geografie de la o școală generală din Iași a scos la tablă o elevă și a pus-o să caute pe harta lumii America. Și ce să vezi, eleva s-a dus la tabă și în loc să caute harta unde era America, a indicat cu bățul România.

– Pe aici, pe undeva, trebuie să fie și America, a zis.

– Păi, dacă e pe acolo, te-aș ruga să mi-o arăți.

Eleva a început să caute America pe harta României, bățul indicator a navigat de nord la sud, de la vest, la est. L-a oprit în dreptul capitalei a navigat spre Iași, spre Cluj, spre Alba Iulia, spre Focșani, spre Pitești, spre Craiova, spre Oradea, spre Timișora, spre Galați spre Constanța. Negăsind America, a ridicat din umeri și a spus:

– N-o găsesc.

– Dar ești sigură că America e în România?

– Sunt sigură, a zis eleva. Dacă n-ar fi în România, unde ar putea să fie?

– Bine, bine, zise profesoara, dacă nu găsești America, poate dai peste Washington, peste Los Angeles, Dallas sau New York?

– Le-am căutat, a zis eleva, dar, spre regretul meu, nu le-am găsit.

– Poate le găsești în afara regretului tău.

– Am căutat și acolo și n-am găsit nimic.

– Dar, spune-mi, crezi că America e în România?

– Păi, dacă nu e în România, atunci unde ar putea să fie?

– Grea întrebare, răspunse profesoară, la care, cel puțin deocamdată, mărturisesc că nu pot să răspund.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video