Rocanotherworld 2020, complet diferit

Cum este și normal, oamenii au nevoie de destindere, de socializare (pe cât s-a putut). Astfel că vreme de 5 zile la sfârșitul lunii iunie s-au suit pe scenă Adam’s Nest, Toulouse Lautrec, Robin and the Backstabbers, Lucia, Pinholes, byron, Fine, It’s Pink, EYEDROPS, Argatu, Ana Coman, Jur­jak, Luna Amară, Om la lună, Les Elephants Bizarres și The Mono Jacks.

Pe scurt, ediția a cincea, 5 zile, 500 de oameni zilnic, trei trupe pe seară. Eu am reușit să ajung nu­mai în weekend. Dar ce am întâlnit m-a făcut curios: era un lucru diferit, se putea vedea pe alții, cu siguranță și pe mine. Locul: The Secret de la baza de agrement Ciric, foarte diferit de pârtia din Copou. Amenajat printre copaci, oferea scaune așezate pe nisip pentru cei solitari, altfel fiind spa­ții de stat pe jos clar delimitate, de două sau de patru persoane. Și era plin de oameni care se tolăneau sporovăind în cercul lor destul de strâmt, cu apă, bere sau vin spumant alături. Când am văzut locul, am avut și o formă de bucurie copilăroasă și mi-am spus: măcar așa ajung și eu să simt nisipul anul ăsta, dacă nu am șanse să ajung la mare.

E o diferență netă între 30-40.000 de persoane, cât se strângeau la edițiile anterioare, și 2.500, cât au fost anul acesta. Evident, nu mai simți la fel tumultul oamenilor, vacarmul s-a stins, comunicarea a fost mult mai redusă ca urmare a măsurilor de siguranță. Peste prieteni tot dai, însă după vreo 10 minute de socializare apărea câte un voluntar care, foarte politicos, te ruga să păstrezi dis­tanța fizică, așa cum e prevăzut în regulamentul de siguranță. Da, voluntarii și-au făcut din nou treaba foarte bine și anul acesta.

Dansul măștilor

Întreaga organizare a fost foarte bună – chit că dimensiunile Roca 2020 au fost mult reduse, efortul logistic și de imaginație al organizatorilor pentru a se ține această ediție a fost cu siguranță uriaș, pentru a respecta toate măsurile de siguranță impuse de pandemie. Cum spuneau cei de la Om la lună, în aceste cinci zile organizatorii au fost niște eroi.

Bineînțeles, cel mai mare șoc – și este un șoc, vă asigur – îl reprezintă faptul că toată lumea (mai puțin cei aflați pe scenă, desigur) purta mască. Luai o gură de ceva, puneai masca la loc, stingeai ți­gara, puneai masca la loc. Măsura fusese anunțată de la bun început, accesul fiind interzis în lipsa măștii. O uitai acasă, erai întors din drum chiar de la poartă.

Mai mult, dacă îți duceai recipientele la punctele de colectare, puteai câștiga de la energizante la măști de protecție până la baterii externe cu încărcare solară. Bine, nu au mai fost două recipiente (sticle, pahare, doze etc.), cum se anunțase, ci patru, dar contează prea puțin.

O altă noutate a fost biletul de participare, nemaifiind vorba de acces gratuit. În aceste vremuri în care sectorul cultural a fost aprig lovit, banii s-au dus către cei care au cântat pe scenă și care au făcut-o gratuit în trecut. Dar nu numai către ei: 500 de familii din comuna Lungani vor fi ajutate cu produse alimentare de bază, produse de curățenie și materiale sanitare necesare în aceste timpuri.

O bucurie spăimoasă

Cum spuneam, mi-au lipsit păr­țile de socializare directă – noroc cu telefoanele, festivalierii stăteau în părți diferite, atât de aproa­pe to­tuși, și discutau, râdeau de la dis­tanță. Nu e același lucru, dar situația s-a schimbat cu totul și oamenii au găsit o cale de a rămâne aproape.

Părți bune sunt tot înainte: sonorizarea (mi-am permis luxul să mă plimb prin diverse cotloane ale spațiului, se auzea cam la fel de bine din orice punct), oferta la fața locului (hrană solidă și lichidă), organizarea de care tot am spus. Iar muzica și publicul au fost nu cât s-a putut, ci mult mai mult de atât.

Nu mă așteptam să mă bucur atât de tare, în condițiile date, să fiu iar la un festival. Sigur, este un lucru care ne-a lipsit și ne lipsește multora, iar sentimentul de nefiresc pe care îl ai când vezi cum ți se demantelează planurile într-un an și așa deșirat la capete creează și frustrări. Curios mi s-a părut felul în care acest nefiresc a translat din poziția sa, ca să vină să mă încerce în momentul în care am ajuns la Roca și am văzut ceea ce pentru o clipă am considerat „o mare de oameni“.

Și muzica!

Să revenim însă: muzică, scenă, popor (puțin, că atât s-a putut, dar nu mai puțin demn). Sâmbătă a urcat pe scenă Ana Coman, din show-ul căreia din păcate am prins prea puțin. Reacțiile publicului au făcut clar că am ratat un recital ce merita urmărit. Eh, mi-am oftat eu în mască, lasă că măcar prind Jurjak și Luna Ama­ră. Și i-am prins și tare bine am făcut.

Evident că, odată cu lăsarea întunericului, sunetele au prins un alt ritm, altfel se simțeau. Lucrul a fost clar de la primele sunete de la forma de blues cântată de Jurjak, cu cadențele care ți se lipesc de coaste și nu vor să plece cu una, cu două. La Luna Amară, din nou, un spectacol foarte bun, electrizant, cântat pe întuneric. Chiar dacă nu a fost un concert clasic al băieților, ci unul cu spectatori cuminți, care stăteau jos, fiecare în spațiul său, tot fain a ieșit, cu versuri cântate de public, cu vocea lui Nick și cea a lui Mihnea și cu trompeta răscolitoare a celui din urmă. Un concert reușit, dar care te lasă cumva nedumerit, neîmplinit, cu un public care nu poate dansa, nu se poate manifesta prea mult. Cum spuneam, nu oamenii, ci măștile au fost cele care au dansat.

Duminică, cu lecția învățată de cu o zi înainte și având în minte programul ținut ceas, am intrat în ultima zi de festival pe piesa Valurile a băieților de la Om la lună. Mărturisesc că Om la lună nu mai ascultasem – sau dacă da, o făcusem superficial. Dar niciodată nu e târziu să-ți recunoști greșeala. Stilul de rough acoustic poetry s-a potrivit perfect pe atmosfera de festival responsabil, iar trupeții ne-au adus pe rând Liniștea, Pacea și Timp pentru noi, timpul pe care îl căutam toți după atâta izolare. Băieții au profitat însă de aceste vremi și au închegat un album, Dans, pe care-l vor lansa chiar la acest final de lună.

A urmat trioul Les Elephantes Bizarres, care a adus pe scenă electro-synthpop. Chiar dacă nu e genul meu, le-am apreciat energia și felul cum o ardeau și pe cea a mulțimii, ce nu putea să o facă, să danseze, să sară, ci doar să strige. Iar aprecierea nu a fost numai din partea mea, dovadă și răspunsul publicului.

Post-punkul celor de la The Mono Jacks a fost o încheiere în forță, pătimașă, cu melodii cunoscute bine de acum, dar și cu inserții din ultimul album al lor, Gloria, lansat la începutul anului. A fost o încheiere bună a festivalului, lăsându-i pe cei prezenți cu o energie foarte faină. Pe scurt, bucuria a fost pe scenă, dar a fost și în public.

S-a încheiat. Grupuri, gru­pulețe, cei din public se ridică, se îndreaptă, se scutură. Se aud în continuare râsete din toate păr­țile. Mă îndrept spre ieșire, mă uit în urmă și văd lumile și umbrele oamenilor. Uite, măi, că până și așa se poate, îmi spun. Oricum, ne luăm revanșa la anul.

Până atunci, nu uitați: be curious, be different, be for others!

Publicitate și alte recomandări video