România bipolară. Totul a început în 1990

În rândul bolilor mintale există o afecțiune care se manifestă prin schimbarea brustă a dispoziției, de la o stare la alta, oscilând între manie și depresie: tulburarea bipolară. Persoanele care au această afecțiune mintală trec de la lipsa de energie (letargie) la o stare de agitație (euforie), de la stima de sine scăzută la grandomanie, de la manie la depresie, pendulând între două extreme, de unde rezultă și termenul de „bipolar”. Cam așa ceva se întâmplă și cu România din 1990 încoace, în care alternează stările de euforie (Revoluția anticomunistă din 1989, aderarea la NATO în 2004, la UE în 2007, la Acordul Schengen 2025, alegerea președintelui Nicușor Dan) cu stările de dezamăgire, neîncredere și frustrare (mineriadele din iunie 1990 și cele care au urmat, evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990, amânarea aderării țării la NATO în 1997, tentativa antidemocratică de răsturnare a puterii în 2012, anularea alegerilor prezidențiale din 2024).

În aceste zile, ne reamintim de mineriada din 13-15 iunie 1990, care a avut implicații politice, sociale și morale profunde pentru parcursul democratic al țării noastre. Deși în mai 1990 au avut loc primele alegeri libere, câștigate detașat de Frontul Salvării Naționale (FSN) condus de Ion Iliescu, mulți intelectuali, studenți și membri ai opoziției au considerat că FSN perpetua structuri și modalități de acțiune specifice regimului comunist, că România era o democrație de fațadă, iar reformele mai mult declarative nu vor desprinde definitiv țara de moștenirea vechiului regim. Astfel că bucureștenii care credeau în democrație și libertate au declanșat un protest pașnic în Piața Universității (22 aprilie 1990). În rândurile celor care cereau o schimbare profundă în societatea românească erau intelectuali, studenți, susținători ai opoziției, în special ai partidelor istorice (PNȚCD, PNL, PSDR). Pe data de 13 iunie 1990, forțele de ordine ale regimului Iliescu au intervenit brutal pentru a evacua protestatarii din Piața Universității, ceea ce a dus la ciocniri violente între manifestanți și autorități. În ziua următoare, conflictul stradal a degenerat, fiind devastate câteva clădiri oficiale, inclusiv sediul Poliției Capitalei și al Televiziunii Române. În urma acestor evenimente, președintele Ion Iliescu a făcut un apel public către „oamenii muncii” să apere democrația. Ca răspuns la apelul său, mii de mineri, organizați în Valea Jiului, înarmați cu bâte și răngi, au fost aduși la București pentru a restabili ordinea publică și a pedepsi „golanii” din Piața Universității.

Imaginile de arhivă vorbesc de la sine despre atrocitățile Mineriadei din iunie 1990 pentru soarta democrației românești. Sursele oficiale vorbesc despre 6 morți și peste 700 de răniți, dar amploarea violențelor a generat mult mai multe victime. Făptașii morali și politici, cei care au instigat la violențe și/sau au organizat mineriada, nu au fost pedepsiți nici până astăzi. Președintele Iliescu a mulțumit minerilor pentru că, chipurile, au salvat democrația în România, deși această mineriadă a însemnat practic o lovitură cumplită administrată libertății de exprimare – fundament al oricărui regim democratic. Mineriada din iunie 1990 a fost starting point-ul României bipolare. De atunci, nu mai reușim să ne împăcăm unii cu alții.

În perioada președinției lui Ion Iliescu (1990-1992; 1992-1996), progresele României pe calea democratizării și economiei de piață au fost extrem de lente, comparativ cu alte țări ex-comuniste (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia). „Marea privatizare” a însemnat trecerea proprietății de stat în proprietatea unor grupuri privilegiate, care s-au îmbogățit ilicit peste măsură, în timp ce multe industrii care încă mai erau rentabile au fost distruse. Așa au apărut „miliardarii de carton”, oligarhii și baroni locali, veritabili exponenți ai capitalismului „de cumetrie”, după cum l-a numit chiar Ion Iliescu. Justiția a rămas nefuncțională și politizată până târziu, în anii 2000. Corupția endemică a subminat încrederea publică în instituții.

Alegerile din 1996 câștigate de Emil Constantinescu și CDR au oferit perspectiva orientării euroatlantice a României, dar realitățile economice și sociale ale guvernării de atunci au aruncat oamenii într-o dezamăgire profundă. Conflictele politice, scandalurile în interiorul coaliției de guvernare, combinațiile politico-economice frauduloase, politizarea administrației publice, corupția și reformele eșuate au zdruncinat încrederea oamenilor în instituțiile democratice și speranța unei țări cu democrație consolidată și economie prosperă.

În cel de-al treilea mandat al președintelui Ion Iliescu și guvernarea Adrian Năstase, românii s-au consolat cu aderarea la NATO (2004) și închiderea capitolelor de negociere pentru aderarea la UE, dar corupția, noua aristocrație locală (domnia baronilor locali), clientelismul și politizarea excesivă a administrației au estompat perspectiva unei integrări veritabile în cadrul comunității euro-atlantice. Televiziunea publică și alte instituții media private au fost adesea instrumente de propagandă în favoarea guvernanților. Încă de pe atunci se prefigura o integrare (NATO, UE) cu suișuri și coborâșuri, cu exerciții de imagine externă reușite concomitent cu reforme interne eșuate, de instituții nou create, dar golite de conținut și de sens.

În 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în venele societății au fost injectate câteva doze de optimism social și speranța bunăstării. Cu toate aceste medicamente contra anxietății colective, ușa speranței pentru mulți cetățeni a fost deschisă doar de migrația către țările prospere ale Occidentului. În mandatele președintelui Traian Băsescu, populația a gustat din rezultatele timide, secvențiale, relative ale programelor europene și ale infuziei de capital străin, dar iluzia bunăstării a fost anulată de criza economică din perioada 2009-2012 și erodarea accelerată a încrederii în instituțiile statului și în conducătorii lor.

Președinția lui Klaus Iohannis a însemnat reconfirmarea parcursului euroatlantic al țării, dar speranța consolidării democratice a primit încă o lovitură de pedeapsă. Nu degradarea nivelului de trai după criza sanitară din perioada 2020-2022, urmată de problemele economice generate de războiul din Ucraina au fost cele mai negative puncte pe harta nerealizărilor deceniului marcat de președinția fostului primar de la Sibiu, ci renașterea populismului și extremismului în România la cote greu de combătut. Anchetele DNA derulate asupra unor politicieni de rang înalt au fost urmate de tentative repetate de a controla justiția sau de a amputa instrumentele penale aflate la dispoziția acesteia. Toate aceste tentative au culminat cu protestele masive împotriva ordonanțelor de urgență care tergiversau soluționarea dosarelor de corupție în care erau implicați politicieni importanți (OUG 13 din 31.01.2017). Președintele Iohannis, care s-a remarcat îmbrăcat cu o geacă roșie în rândul protestatarilor anti-corupție, ulterior, a girat politic prim-miniștri și guverne cu rezultate îndoielnice în ceea ce privește buna guvernare. Populismul, extremismul și criza deficitului bugetar sunt trecute în contul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui K.W. Iohannis. Aceasta este moștenirea cu care vor avea de furcă președintele Nicușor Dan și viitorul premier.

În România de astăzi, ritmurile de creștere economică (PIB per capita) coexistă cu sărăcia persistentă în anumite regiuni și zone ale țării. Discursul instigator la ură între cei care își doresc o Românie europeană și cei care visează la o evoluție pe cont propriu, în afara parteneriatelor strategice cu SUA și aliații europeni, a explodat în spațiul virtual, pe rețelele de socializare, dar și în realitatea fizică, cotidiană. Pare că nu ne mai înțelegem unii cu alții. Cam așa era prin anii ʼ90, între votanții lui Ion Iliescu, care susțineau că minerii au administrat o corecție binemeritată „golanilor” din Piața Universității, și votanții partidelor istorice (PNȚCD, PNL, PSDR), cei care simpatizau cu Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Ion Câmpeanu, Sergiu Cunescu. Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei au urmat un parcurs halucinant, fiind când redeschise, când închise, soluționate parțial, dar fără o finalitate clară. Tinerii din 1990, care au făcut revoluția anti-comunistă și care au riscat răngile minerilor pe propriile spinări, au îmbătrânit între timp, dar încă mai merg la vot pentru democrație și libertate, confruntându-se mai nou pe rețelele de socializare cu cei care nu (mai) doresc să știe cum a fost pe vremea totalitatismului fascist și comunist, cărora li s-a urât cu binele, atâta cât mai este.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video