Este teroarea intelectualului român. Toate ca toate, dar asta nu. Cu orice preţ, omul trebuie ferit de păcatul de moarte al cacofoniei, care pîndeşte la tot pasul.

Ca în atîtea alte rînduri, românii au preluat ideea, dar nu s-au mulţumit s-o preia; au adaptat-o creator, modificînd-o pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale.

Să vedem cum stau lucrurile. În greceşte, kakos înseamnă „rău“. Cacofonia, cu alte cuvinte, poate fi definită ca o îmbinare de sunete cu efect auditiv neplăcut.

Ce e neplăcut cînd spunem, de pildă (iau un exemplu la întîmplare) „banca comercială“? Nu e nici frumos, nici urît, nici plăcut, nici neplăcut, nu e de nici un fel. Românul vigilent sesizează însă imediat cacofonia. „Ca“ de la bancă se întîlneşte cu „co“ de la comercială, iar rezultatul: caco este de-a dreptul scandalos. Acesta e sensul pe care l-a căpătat cacofonia la români (nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi): ceva cu caca. Că deranjează sau nu auzul, e de mai mică importanţă. Pot să miaune concomitent toate mîţele din lume, pe toate acoperişurile; nu-i cacofonie, fiindcă nu-i cu caca. E doar cu pisici.

Pe lîngă faptul că nu-i deloc corectă, această alunecare de sens ne împinge într-o zonă riscantă, plină de turbulenţe; asta fiindcă în limba română, particulele „că“ „cu“ şi altele asemenea sunt cu deosebire frecvente, iar coliziunea lor aproape inevitabilă. Rezonabil ar fi să lăsăm vorbirea să curgă în voie, apelînd la soluţii de avarie strict acolo unde cacofonia e flagrantă şi deranjantă. De pildă, „am aflat că Călinescu…“ e clar că nu sună bine. Dacă în discuţie e binecunoscutul istoric şi critic literar, scăpăm uşor din încurcătură apelînd la iniţiala prenumelui: „am aflat că G. Călinescu…“. De data asta am scos-o la capăt, dar nu e sigur că vom reuşi şi data viitoare. Cacofoniile „à la roumaine“ vin una după alta: o avalanşă neîntreruptă în vorbirea românească.

Unii, nu puţini, sunt partizani ai intransigenţei totale, nu iartă nimic. Românul, de felul lui nu prea înclinat spre aplicarea strictă a regulilor, s-a găsit să procedeze fără cruţare într-o chestiune cu totul secundară, şi peste toate punînd în aplicare o definiţie înţeleasă pe de lături. Vînătoarea de cacofonii a devenit pentru unii un soi de sport intelectual. În redacţii, corectorii sunt cu ochii-n patru: nici o combinaţie „cacofonică“ n-are şansa să treacă. Cenzură, în toată regula.

CITEȘTE textul integral semnat de istoricul Lucian Boia, pe contributors.ro