Caută 
1 MIN
În urmă cu câțiva ani am scris rândurile de mai jos, pe vremea tristei domnii a lui Dragnea, dacă vă era dor de el – bineînțeles, înainte să caute vizualizări ca bucătar. Doar contextul diferă. În rest, mi se pare că, dacă privim puțin lucrurile ca metodă de conducere a țării, vedem aceleași lucruri.
Un actor dispare, apare altul, în forme doar puțin diferite. Suntem vulnerabili în toate pozițiile. Ne încadrăm într-o spirală pe care cei ce dețin puterea vor să ne ducă tot mai jos. Azi vă propun textul de față, ca să îl vedem prin lentila unui cotidian. Sunt convins că cei mai mulți dintre noi vor să fie olimpici: citius, altius, fortius. Și ușor-ușor reușim. Însă sunt unele tare care ne macină. Adesea ne prefacem că nu le vedem, că fac parte din normalitate, din cotidian. Și este obositor, este erodant – iar tocmai acesta este metoda sistemică de dizolvare a societății noastre: punerea în operă tot timpul, fără pauză, metodic, până când ajunge să nu îți mai pese, până ajungi să renunți. Evlavia practicării minciunii pervertește tot și duce la pierderea in toto a ceea ce încă mai trăiește din fiecare dintre noi. Acesta este marele secret al oricărui sistem. Sclavia interioară.
Mai jos frustrarea de atunci.
***
Acum niște ani, când citeam cartea lui Gheo, „Adio, patria mea, cu î din i, cu â din a”, nu credeam să am vreodată sentimentul acela. O jale care te cuprinde când îți lași totul în urmă și te avânți într-o altă viață. De fiece dată, dar absolut de fiece dată, am revenit acasă. Speranța, acum îmi dau seama că era ultimă, ținea de faptul că aș putea transmite altora ceea ce am acumulat. Că experiența mea nu va fi fost egoistă, că ceea ce am cunoscut voi reuși cumva să transmit altora, care să facă mult mai mult decât mine.
Dar acelea au fost alte vremuri. Acelea au fost vremuri ale dezamăgirii, când ideea de a pleca din țara pe care nu o mai recunoșteam ca fiind a mea mi se creiona tot mai puternic. De atunci însă au trecut ani. Țara s-a schimbat. Și această schimbare a fost în bine, în mare parte. Firește, asta nu înseamnă că nu ne doream mai mult, mai bine. Însă mai binele în care speram, după ce a urcat o serie de povârnișuri, și-a coborât spinarea sub vremuri. De la o generație la alta se simte intensitatea dezamăgirii. Vedem cum în fața noastră România redevine la statutul de acum 20 de ani, de proiect eșuat. Atunci se vorbea cu speranță disperată de încremenirea în proiect, astăzi însă vedem cum nici acesta nu mai există. Vedem cum regresăm, cum sub cei ce dețin astăzi puterea se formează o țară fără viitor. Această Romania capta în ghearele puternicilor zilei are o singură direcție: acum, aici, bine pentru ei. Nu pentru români, ci pentru ei, pentru cei care s-au identificat opulent cu „România lor”. În ochii lor, restul sunt simpli plebei. Ei sunt Cetățenii, ei sunt Românii. Și cine nu e pe lângă ei oscilează între dușman și masă de manevră.
Dar eu nu vreau să fiu carne de tun. Dintre cei care sunt tineri sau aproape tineri, ca mine, nu cred să vrea cineva să fie masă de manevră.
Se vorbește mult astăzi despre pace socială. Însă v-ați uitat puțin în jur? România pare acum o țară care a pierdut un război cu ea însăși.
Cu sufletul pe masă vă spun: Așa nu se mai poate.
Speranța are forme de reinventare. Redux – reînviată. Nu ca ei, ci ca noi. Redox – procese complementare, asocieri în complicități.
Avem o Românie aproape nefuncțională și fără de drept, surogat al unui stat care survolează Europa, dar își caută scăparea în zări estice. Nu un stat, ci, contrar cetățenilor săi, un regim care nu se împiedică de minimale aspecte de drept comun. Un regim care, în numele unei democrații înțelese de-a valma, o pseudo-democrație a celui mai puternic, a regimului puterii, trece peste tot ce are în cale în încercarea de a-și asigura binele. Redundant, acest bine ÎI privește. Nu pe noi.
Binele și răul, amestecate, jumătăți de adevăr cu trei sferturi de minciună – acestea sunt instrumentele logicii intrinseci guvernanților noștri. O soi-cetate în care doar statul (adică efemerii săi reprezentanți) are voce, în care se încearcă anihilarea societății civile, nu mai poate fi o societate în sine. Ideea de comunitate pare a fi rezervată acum unui mic grup de reprezentanți ai unei camarile de extracție teleormăneană, pentru care ajungerea la București reprezintă un nec plus ultra, iar restul țării nu constituie decât o vacă (slabă, dar până la urmă orice vacă e o vacă) de muls.
Ce rămâne?
Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
