România: un moment critic (I)

Schimbările – pe care le-am definit deja ca fiind negative – vin atât de la eșalonul de vârf (mari puteri, norme internaționale fundamentale) cât și din subsisteme foarte importante pentru noi (integrarea europeană, securitatea regională). Ele sunt încorporate în moduri diferite de actorii politici interni: într-un fel și le vor asuma jucătorii politici (partide, lideri, candidați etc.), într-altul comunitățile direct afectate (grupuri de interes, organizații ale societății civile) și, în fine, într-un cu totul alt mod cetățenii care sunt dependenți de interpretarea acestor mesaje în mass media sau pe rețelele sociale. Cu toții știm că este ceva mare și important, dar, de văzut, vedem lucruri diferite (și le înțelegem fiecare în felul nostru). Cel mai adesea, le așternem peste preconcepțiile și prejudecățile noastre deja consolidate. Dacă ajungem cumva într-o disonanță cognitivă, unii vom sfârși prin a ne modifica opiniile, alții prin a ignora faptele.

Ceea ce se poate spune, în acest moment, este că au fost trei mari stimuli negativi (veniți din sistemul internațional) care ar fi fost greu de conceput înainte de 2022 sau înainte de 2019. Primul este amenințarea: pentru prima dată după multă vreme – poate pentru prima dată în acest ultim sfert de secol – percepem acut amenințarea la adresa țării, a securității naționale. Cel de-al doilea este redefinirea suveranității, urmare a integrării europene: ultimii ani nu au adus noutăți instituționale majore, dar integrarea reală este simțită tot mai mult și la baza societății, inclusiv în acele segmente de public care nu au informații suficiente și, poate, nici disponibilitatea de a le căuta. Cel de-al treilea este criza normelor: cât timp a existat o convergență benignă între făuritorii lor, adaptarea a fost mai simplă; dar lucrurile s-au complicat de când dizarmonia – nici până acum absentă – pare să fi cuprins „casa Occidentului”. Nu mai există acea linie clară de demarcație între acceptabil și inacceptabil, nu mai există argumentul suprem al partizanilor democrației liberale – schimbarea țării într-o direcție occidentală. Aceste trei aspecte sunt deosebit de importante, dar aceasta nu înseamnă că sunt singurele sau că altcineva – poate, dintr-un alt unghi de analiză – nu poate identifica și alte chestiuni demne de menționat.

Ajungem acum la sistemul politic intern, asupra căruia intuim că ele vor avea efecte puternice. Și aici putem discerne, în funcție de perspectivă, ansambluri diferite de caracteristici, cele de mai jos fiind pur și simplu un nucleu ce poate fi oricând extins. Ideea acestui text fiind aceea că trecem printr-un moment în care stimulii internaționali se compun într-o manieră periculoasă cu deficiențe ale sistemului politic intern, nu trebuie să surprindă că lista de mai jos este tot una pesimistă. Sunt, cel mai probabil, patru aspecte care nu pot fi în niciun caz ignorate.

Primul ține de regimul politic: avem o democrație neconsolidată, în sensul consacrat de literatura anilor 1980-1990 (anii „celui de al treilea val” al democratizării). Ne-am prefăcut că lucrurile s-au rezolvat sau că se vor rezolva rapid (în UE, NATO etc.), dar pentru segmente largi ale populației regimul democratic nu este ceva valoros în sine, ceva ce trebuie apărat în orice condiții. Adeziunea față de democrația liberală este, pentru mulți cetățeni, condiționată de atingerea unor obiective individuale – nu există acea convingere că democrația liberală este o condiție pentru împlinirea aspirațiilor respective.

A doua intuiție este aceea a fragilității statului – „fragil” a devenit un adjectiv preferat celui folosit în anii 1990-2010 pentru situații de acest gen, și anume „slab”. Avem un stat slab din ambele perspective puse în evidență de literatură: sub raportul legitimității guvernanților, vedem tentația lor de a-și îmbunătăți cotele reduse prin repetate măsuri populiste care angajează generațiile viitoare. Sub raportul performanței instituționale, fără a neglija importanța corupției, ar trebui să remarcăm și faptul că în poziții cheie (nu doar politice, ci și administrative) ajung persoane care poate că sunt cinstite, poate că sunt numite cu bună credință, dar nu au competența de a gestiona politici publice tot mai complicate.

Al treilea subiect de reflecție are în vedere slaba capacitate de articulare a intereselor și pozițiilor politice legitime, mai ales în afara cercului care deja a ajuns să comunice și să colaboreze cu guvernanții. Șe știe că există mecanisme de consultări, cum ar fi dialogul social, și că în anumite zone sectorul non-guvernamental își exercită influența normală (într-o democrație) asupra titularilor puterii. Dar aceste interacțiuni au loc, până la urmă, între ceea ce am putea numi membri ai elitei politice. Mai jos, pentru publicul mai puțin dispus să depună efort de informare, procesul este opac – și același lucru este valabil, într-o și mai mare măsură, în problematica europeană. Iar această opacitate încurajează radicalismul și, posibil, violența.

În fine, ultima remarcă trebuie să vizeze declinul și decăderea folosirii în societatea românească a unor concepte – ce trimit la simboluri – despre care ne place să spunem că sunt sacre. Suveranitatea și patriotismul, imnul și drapelul sunt exemple de simboluri care nu au putut fi apărate de asaltul celor care le instrumentează cu cinism.  Despre modul în care Divinitatea este chemată să arbitreze, ba chiar să participe la jocul politic s-ar putea scrie mult, dar lipsa de spațiu și tristețea impun ca această primă parte a textului să se sfârșească aici.

Publicitate și alte recomandări video