România, visuri noi și case vechi: analiză europeană despre renovarea locuințelor din țara noastră

În pofida tuturor fondurilor europene și a programelor de modernizare, fondul imobiliar al României rămâne într-o criză gravă. Este o criză care nu face zgomot, dar care poate fi văzută: în mediul rural, unde timpul pare să fi stat în loc, și în orașe, unde renovările progresează încă prea lent.

În ultimii ani, noile proiecte imobiliare s-au concentrat asupra periferiilor urbane. Între timp, centrele istorice rămân pline de clădiri vechi, adesea abandonate sau lăsate în ruină. Multe familii aleg să se mute din oraș, atrase de case mai spațioase și mai moderne. Dar visul cartierelor rezidențiale se ciocnește adesea cu realitatea: infrastructură precară, transport ineficient și timp de călătorie interminabil. Așa că se întorc adesea în orașul pe care au încercat să-l părăsească.

Urme ale epocilor trecute

Conform datelor citate de HotNews, România se află într-o situație dificilă: „Doar 35% din fondul locativ a fost construit după 1980, când standardele de construcție au început să se îmbunătățească semnificativ. Multe clădiri, din cauza vechimii lor, nu îndeplinesc cerințele minime de eficiență energetică sau rezistență la cutremure”.

În multe zone rurale, casele datează din anii 1930 și 1940, o perioadă în care nu existau standarde de siguranță sau energetice. Adevăratul boom al construcțiilor a avut loc în timpul regimului comunist. Nicolae Ceaușescu a lansat o uriașă campanie de construcții: blocuri de beton gri, uniforme, care urmau să găzduiască miile de oameni forțați de industrializare să părăsească mediul rural și să se mute în orașe.

Construcțiile au avansat într-un ritm frenetic. Acele clădiri, încă răspândite astăzi în toată țara, nu sunt doar clădiri: sunt urme ale unei epoci. Ele prezintă un model de societate bazat pe egalitarismul impus de sus, descriu tendința forțată către uniformitatea arhitecturală și controlul spațiului urban. Fiecare zid povestește istoria unei puteri care a vrut să modeleze nu doar orașele, ci și viețile oamenilor care locuiau în ele.

Standarde noi, ineficiențe vechi

Cutremurul din 1977 a schimbat totul. Un seism cu magnitudinea de 7 grade pe scara Richter a lovit România, provocând moartea a 1.578 de persoane și distrugând, potrivit HotNews, aproximativ 35.000 de locuințe.

Atunci, Nicolae Ceaușescu a realizat, poate pentru prima dată, cât de fragile erau bazele țării și cât de urgentă era introducerea unor standarde antiseismice mai stricte. Din acel moment, noile clădiri au început să respecte, cel puțin parțial, criterii de siguranță mai riguroase. Regimul nu a precupețit niciun efort pentru consolidarea structurilor, dar, într-un context de penurie generală, a trebuit să facă economii în alte domenii: izolația termică, instalațiile sanitare și eficiența energetică.

Această moștenire se resimte și astăzi. Economiile făcute continuă să cântărească greu: da, clădirile sunt solide, dar sunt adesea reci iarna, calde vara și costisitor de întreținut.

Fonduri europene și noi provocări

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, a început o nouă etapă pentru fondul imobiliar al țării. România a obținut acces la fonduri europene semnificative pentru modernizarea clădirilor, în special prin Programele Operaționale Regionale (POR) bazate pe fonduri de coeziune și, mai recent, prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Primul pas important a fost făcut prin Programul Operațional Regional (POR) 2014-2020, care a pus la dispoziție echivalentul a peste un miliard de euro pentru reabilitarea termică a blocurilor de locuințe. La început, gestionarea fondurilor nu a fost deloc ușoară. Procedurile erau noi, adesea lente, și lipseau profesioniști instruiți să lucreze cu normele europene. De-a lungul timpului, administrațiile locale au învățat să funcționeze mai eficient, iar astăzi cererile de finanțare pentru modernizarea termică depășesc resursele disponibile. Proiectele nu mai sunt selectate doar pe baza ordinii în care sunt depuse cererile, ci în funcție de criterii mai specifice și mai riguroase, ceea ce face concurența mai acerbă și birocrația mai complexă.

În schimb, consolidarea seismică a intrat pe agenda politică abia mai târziu, odată cu lansarea PNRR. Planul a pus la dispoziție aproximativ 2,17 miliarde de euro atât pentru renovarea energetică, cât și pentru cea structurală. Pe hârtie, aceasta este una dintre cele mai mari oportunități din ultimele decenii, dar în practică rămâne de văzut cât se poate realiza până la termenul limită din 2026.

Visul de a avea o casă proprie

După căderea comunismului, populația României a fost cuprinsă de o dorință profundă și răspândită: aceea de a deține în proprietate o casă. Pentru milioane de oameni, o casă nu mai era doar un loc în care să locuiască, ci un simbol concret al noii libertăți individuale.

În anii 1990, cei care economisiseră ceva bani cumpărau adesea un apartament. De-a lungul timpului, băncile au alimentat acest vis, oferind împrumuturi și credite ipotecare care au făcut ca achiziționarea unei locuințe să devină un obiectiv posibil pentru mulți. Deținerea unei locuințe a devenit – și rămâne – un semn de stabilitate, identitate și succes personal.

Totuși, nu toată lumea a privit pozitiv această goană după achiziționarea de proprietăți. Acum cincisprezece ani, economistul Ilie Șerbănescu, într-un articol publicat în Adevărul, califica vânzarea în masă a apartamentelor din blocuri către chiriașii acestora drept „o strategie complet idioată”, cu efecte sociale grave. „Statul s-a eliberat de povara gestionării [acestor locuințe] prin cedarea lor către persoane care nu sunt în măsură să le întrețină”, a explicat Șerbănescu. De fapt, la jumătatea anilor 1990, au început să apară primele cazuri de blocuri de apartamente deconectate de la utilități din cauza datoriilor excesive acumulate.

Acest proces de cumpărare și vânzare a fost agravat de returnarea clădirilor din perioada precomunistă către proprietarii de drept, care a avut loc, de asemenea, după 1989. Rezultatul este că astăzi, potrivit Eurostat, 97% din locuințele din România sunt în proprietate privată – cea mai mare rată din Uniunea Europeană. Acest record spune multe despre istoria recentă a țării, dar și despre limitele sale.

Case goale, pereți plini de povești

Renovarea și modernizarea fondului imobiliar rămâne un proces lent și complicat. Mulți proprietari au resurse limitate și se luptă să ajungă la un acord cu vecinii lor pentru a începe lucrările de renovare sau pentru a accesa fondurile publice disponibile.

La aceasta se adaugă un fenomen care a schimbat România: migrația. Milioane de români au părăsit mediul rural pentru a căuta de lucru în orașe ori s-au mutat în străinătate în căutarea unui viitor mai bun. În urma lor, au lăsat case goale, uneori în ruină sau doar pe jumătate renovate, datorită banilor trimiși în țară.

Fiecare perete poartă urmele unei povești diferite: a celor care au plecat, a celor care au rămas și a celor care continuă să plătească facturile pentru un apartament în care nu mai locuiesc. Pe aceste ziduri, suspendate între trecut și viitor, se poate citi complexitatea României de astăzi.

Un locuitor al Bucureștiului scrie pe Reddit: „În blocul meu (vechi, dar cu izolație termică) sunt cel puțin șapte apartamente goale. Clădirea are nouă etaje, patru apartamente pe etaj și patru scări. Situația este aceeași și pe celelalte scări: între cinci și șapte apartamente goale pe fiecare. Sunt nelocuite de peste zece ani și acumulează datorii la întreținere pe care cineva va trebui să le plătească în cele din urmă. Oamenii au emigrat sau părinții lor au murit”.

Este un portret al unei Românii pline de contraste: case noi de lux construite lângă clădiri comuniste în ruină, case goale în sate și apartamente nefolosite în orașe sau suburbii unde nu toată lumea vrea să locuiască.

„Avem atât o populație în declin, cât și locuințe din ce în ce mai scumpe, ceea ce este absurd. Multe dintre locuințele pe care oamenii și le pot permite sunt mici sau inadecvate, în timp ce majoritatea locuințelor noi, chiar și cele relativ accesibile din punct de vedere financiar, nu sunt situate în zone fizic accesibile”, explică sociologul și demograful Robert Santa, într-un interviu acordat HotNews.

Greutatea trecutului

România se confruntă cu greutatea fondului său imobiliar, atât în sens propriu, cât și simbolic. Aceasta este rezultatul unei transformări rapide – o societate care a trecut de la proprietatea colectivă la cea individuală în câteva decenii, fără a construi instituțiile și mentalitățile necesare pentru a gestiona corespunzător spațiul comun.

Mulți români sunt conștienți de riscurile seismice sau de problemele legate de eficiența energetică, dar adesea nu iau măsuri pentru a le rezolva. Există o lipsă de încredere în autorități, o lipsă de bani și lipsa obiceiului de a face lucrurile împreună. În schimb, ceea ce mulți numesc „cultura reparării după dezastru” persistă: se iau măsuri numai după ce pagubele au fost deja produse, niciodată înainte.

Mai degrabă decât renovarea a milioane de clădiri, cea mai mare provocare constă în schimbarea obiceiurilor și a mentalităților. Pentru că România de astăzi nu trebuie doar să-și renoveze clădirile, ci și să reconstruiască pactul social care le ține împreună.

Acest articol a fost realizat în colaborare cu site-ul de știri românesc HotNews, în cadrul PULSE, o inițiativă europeană coordonată de OBCT care sprijină colaborările jurnalistice transnaționale.

Traducere: Mihail Draghici | Voxeurop

Articolul original: https://www.balcanicaucaso.org/cp_article/romania-nuovi-sogni-e-vecchie-case/

Publicitate și alte recomandări video