În preajma Zilei Naţionale din acest an pandemic, mi-am amintit o întâmplare demnă de cronicile istoriei, petrecută în 2018. La universitatea privată „Dincolo de nori”, rectorul şi fondatorul instituţiei, profesorul comparatist Stănel Pursangia decisese atunci că data centenarului românesc nu putea trece nemarcată academic. Mai întâi, o explicaţie asupra denumirii simpaticului aşezământ universitar, frecventat de câteva zeci de oameni studioşi de vârstă avansată, care, în pragul pensiei ori în plină derulare a sa, descoperiseră bucuriile educaţiei. Domnul Pursangia, la bază inginer (dar un inginer cu voluptatea lecturii, de aici şi specializarea lui pe literatură comparată), era un admirator al spiritului clasic. Citise cândva comedia Norii, scrisă de Aristofan, şi stabilise că o aluzie la acest magnific text trebuia să intre în titulatura noii universităţi. A mers pe varianta „Dincolo de nori”, ce i se părea deopotrivă poetică şi filozofică. După acreditarea instituţiei în anii nouăzeci, unii şi alţii i-au şoptit că, în Norii, Aristofan îşi bate joc de Socrate, detaliu pe care, la lectura piesei, inginerul nu-l realizase. Mai mult, ziceau aceeaşi cârcotaşi, „Dincolo de nori” era titlul unui cântec celebru al formaţiei de rock Holograf. Observaţiile s-au dovedit adevărate, iar situaţia a devenit, de aceea, dramatică pentru Stănel. El îl admira pe Socrate, descoperit în Dialogurile platoniciene. În plus, ca orice exponent credibil al generaţiei cincizeci-şaizeci, ura rock-ul actual, fiind tolerant doar cu Elvis şi cu Beatleşii, voci „din vremurile bune”. Ceva trebuia, neîndoios, schimbat! Denumirea în sine a instituţiei nu se mai putea. Prin urmare, profesorul Pursangia a modificat explicaţia ei. Sintagma dincolo de nori se referea, mai nou, în viziunea rectorului, la faptul că universitatea s-ar fi adresat, atât prin populaţia sa studioasă, cât şi prin corpul profesoral (statisticile demonstraseră că media de vârstă a instituţiei, incluzând maeştrii şi discipolii lor, se ridica „puţin peste şaptezeci de ani”), senioratului intelectual, iar respectivul „segment de vârstă” tinde să fie idealist, îmbrăcând valorile pragmatice (disciplina socială) în culori metafizice (încredere în educaţie, indiferent de etate). O astfel de viziune se afla deci, simbolic, „dincolo de nori”. În sfârşit, „let bygones be bygones”, vorba americanului! Să revenim la evenimentul academic de celebrare a centenarului!

Vorbim despre un congres inter-, trans- şi multi-disciplinar, intitulat „Spiritualitatea românească la răscruce de veacuri. O perspectivă panoramică”. Rectorul a pus, din timp, decanii facultăţilor din subordine la treabă: lucrări, invitaţi cât mai prestigioşi, convocarea tuturor studenţilor la dezbateri şi, mai ales, abordări ale problemei spiritualităţii naţionale din unghiuri variate. Diversitatea analizelor cu tematică identitar-mentalitară putea fi susţinută, într-adevăr, cu succes: universitatea avea, preponderent, facultăţi cu profil umanist (Filologie, Istorie, Teologie, Filozofie etc.) unde predau oameni serioşi - foşti învăţători, medici, contabili sau, precum Stănel însuşi, ingineri, toţi reprofilaţi pe umanioare, în funcţie de lecturile dominante ale fiecăruia în parte. Ca atare, simpozionul a fost un succes. Cerinţele domnului Pursangia s-au îndeplinit în bună măsură: mobilizare generală, audienţă masivă, comunicări înflăcărate. Un singur capitol a rămas deficitar - invitaţii de prestigiu. Deşi s-au străduit, organizatorii nu au reuşit să-i convingă să vină pe Mihai şora, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu, pentru a menţiona numai cinci nume din lunga listă de keynote speakers creionată iniţial. Nu a mai contat însă. Discuţiile au luat, şi aşa, un avânt nebun. După entuziasmul manifestat „pe secţiuni”, studenţii şi dascălii s-au strâns în aula magna pentru „concluzii”. Rectorul, tunător, de la prezidiu, aidoma unui patriot de la „patruşopt”, a slăvit „eternitatea fiinţei româneşti”, trimiţând la „excepţionalitatea” noastră identitară „în concertul naţiunilor”. Tremor general în sală! Cineva a înălţat tricolorul şi l-a fluturat energic deasupra capetelor colegilor săi. Unii se ridicaseră în picioare şi aplaudau cu ovaţii. Alţii strigau lozinci naţionaliste. Intrată într-o criză impredictibilă de isterie, doamna prorector Vladimira Nevindecatu, de la Filozofie, a zbierat terifiant: „Copiii noştri sunt cei mai deştepţi din lume!” „Şi cei mai frumoşi!” a completat-o din mulţime, la fel de vocal, ca un ecou, părintele Porfir Gheţuşcă de la Teologie. Nu se mai putea sta în incinta clocotitoare! În frunte cu rectorul şi cu drapelul naţional, intonând, marţial, cântecul „Noi suntem români”, participanţii, încolonaţi militar, au ieşit vehement pe coridoare şi ulterior în stradă...

Neaşteptat, doamna Nevindecatu a revenit cu mină îngrijorată în aula goală. A stins, conştiincioasă, lumina, întrucât era prorector cu gestiunea. A aruncat o privire de ansamblu peste încăpere şi a strigat „Trăiască!”. După care a închis, atent, uşa.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi