S-au scuturat toti trandafirii…

Pregatesc o carte cu publicistica mea din ultimii zece ani si, evident, cautind prin hirtoage dau, ca omu’ cu veleitati scriptologice, peste tot felul de „pagini uitate, pagini aminate, pagini cenzurate" (de mine insumi, desigur), pagini incepute si ne-sfirsite, pagini de care ma minunez c-au fost scrise de mine. Pe unele le fac, repede (rusinat) nevazute, pe altele imi promit sa le resuscitez – dar stiu ca n-o voi face, intrucit „fenomenul" se repeta periodic si niciodata n-am reusit sa recuperez ceea ce era, probabil, de la inceput sortit „literaturii de sertar". De fapt, neantului. Peste toate, constat – parca nu stiam? – ca de vreo cinci ani, de cind scriu direct la calculator, nu mai am manuscrise, bruioane, care dau sama de munca autoriului. Calculatorul nu lasa in urma decit textul finit, fasonat, lustruit, nu retine nici una din cele 90 de broboane de transpiratie, linga cele 10 de inspiratie…  

 Dar, in fine, trec peste acest (dis)confort si citesc, cu uimire, un text pe care nu stiu sa-l fi publicat pe undeva. Nici nu stiu din ce an e (dar se poate deduce din context), neavind obiceiul de a-mi data, acribios, scrierile. Si nici chiar fotografiile, cum vad la unii meticulosi si atenti cu posteritatea, nu cumva sa o supere. Asadar:

Un informator de-al meu – care vrea sa-si pastreze anonimatul – mi-a povestit, facind haz de necaz, vizita lui Ion Iliescu la Stinca, pe malul Prutului.

Mai ceva ca pe vremea lui Ceausescu.

S-a facut curat, s-a reparat, s-a cirpit ce se putea cirpi.

Au fost alungati pescarii din zona.

S-a  aranjat o expozitie cu „realizari si perspective". Panourile au fost puse cind asa, cind viceversa. Cind sus, cind jos. Si cind totul a fost gata, a venit un sef de la Ape, care a spus ca panourile nu-s competitive, nu-s frumoase, trebuie aduse altele. S-au adus altele, de la Bacau. Turcul plateste.

S-au scuturat – cu mijloace manuale – copacii de frunze, ca nu cumva sa cada din pom vreun… terorist sau vreo frunza in fata prezidentului. Caderea frunzelor e semn de vestejire, de imbatrinire, nu?

S-au maturat frunzele.

S-a impinzit zona cu „baieti cu ochi albastri", care ne legitimau si oricum ne priveau ca pe niste potentiali infractori.

Ni s-a spus ca, la ora H, toata lumea sa fie pusa „la sapte ace". A fost depistat un salariat fara cravata si a fost trimis sa-si faca urgent rost de una. Cu acest prilej s-a constatat ca prea putini barbati stiu „la git cravatei cum sa-i faca nodul".

Autocarul presedintelui a oprit, milimetric, la usa intreprinderii. Iliescu a zis „hop!" si-a sarit drept inauntru. De jur-imprejur nu era nici tipenie de om, in afara „baietilor", gata sa traga-n tot ce misca.

N-a cazut nici o frunza.

Imbracat intr-o jacheta verde, cu gulerul rasfrint, muncitoreste, peste canadiana-pufoaica, prezidentiabilul-presedinte a dat mina cu fiecare dintre cei vreo 60 de salariati prezenti, care raportau, cu patriotica  mindrie, cum ii cheama. Iliescu a tinut un spici de vreo zece minute, dind, dupa obicei, atit din gura, cit si din mina. Si nimeni n-a indraznit sa-i spuna, ca altadata: „Nu mai da din mina!"

Dupa munca, a venit masa. Va amintiti singura reclama permisa pe vremea celuilalt presedinte? „Nici o masa fara peste!". Era vorba, desigur, de peste oceanic. Acum s-a mincat din belsug peste de-al nostru, de Prut. Cu un mic accent rusesc.

Inutil a mai spune ca inainte de a papa presedintele, citiva oameni de sacrificiu au gustat din fiecare cratita, sa vada daca nu cumva, fiind vorba de peste, si-a bagat Opozitia coada….

Daca lui Iliescu i s-a dat o masa („turcul plateste"), Petre Roman – care ne-a vizitat citeva zile mai tirziu – ne-a oferit el o masa. E, totusi, o deosebire, a incheiat informatorul meu.

Ce vremuri! Dupa 20 de ani, Iliescu nu mai e pomenit decit in legatura cu diversele mineriade (pe care le-a orchestrat sau de care a beneficiat). Cit despre Petrica Roman… Doar ce-l vazui, aseara, la un talk-show, incercind  sa spuna si el ceva. Dar nimeni nu-l mai baga in sama. Sic transit…

Publicitate și alte recomandări video