Recent am aflat că în România funcţionează 22 de fabrici de medicamente, adică cu mult mai multe decât în cealaltă perioadă. Cu toate acestea, cifra de afaceri a acestora nu reprezintă decât 12% din potenţialul pieţei, în timp ce valoarea comerţului farmaceutic atinge la noi 3 miliarde de euro. Dacă ne gândim bine acesta ar reprezenta o mină de aur, dar cine să o valorifice? Situaţia din industria farmaceutică se reflectă la fel de miraculos şi în agricultură. De ani buni România importă cam 80% din necesarul de alimente, în timp ce vreun milion şi jumătate de hectare stau nelucrate. Fondurile europene pentru fermieri zac şi acum mucegăite la Bruxelles, iar cuvinte precum: „mecanizare” ori „automatizare“ s-au oprit, pe semne, la poarta fostei fabrici „Semănătoarea“, devenită studiouri TV. La noi există bani pentru orice, numai pentru cofinanţări – nu. Nici industria nu s-a lăsat mai prejos. Aveam şi noi un lider zonal, Oltchim, al treilea mare producător european, care se clatină bine. Vom ajunge să importăm PVC de peste mări şi ţări! Vorbeam de curând cu un mecanic, iar omul mi-a spus că duce dorul unei truse de chei fabricată la fostul IUS Braşov, argumentându-mi că mai are câteva rămase de ani buni şi niciuna nu este decalibrată.
 

Astăzi, trei sferturi din necesarul naţional e acoperit din import, în timp ce noi aşteptăm de atâta amar de ani să vină investitorii strategici, cu bănuţii lor pentru a gresa osia înţepenită a unei economii care e lăsată să ruginească pentru a fi vândută de-a dreptul ca fier vechi. Fiind din vremea ailaltă, trebuie lichidată de capitalişti inimoşi! Între timp, mutăm ingenios banii dintr-un buzunar în altul (mai bine zis unii), încrezători că ingineriile financiare vor rodi precum Caritas-ul. Cel puţin până astăzi nu am văzut niciun guvernant, niciun economist ori vreo alta somitate făcând o analiză pe termen lung a importurilor, a necesarului sau a capacităţii pieţei interne de a genera şi a absorbi marfă. Toţi vorbesc de macroeconomie, de disciplină financiară, de taxe, de dobânda de referinţă. Dar nimeni nu a pus cap la cap măcar comerţul din ultimii zece ani şi nici n-a gândit vreo strategie pentru următorul deceniu. Probabil că s-au temut să gândească strategic, fiindcă piaţa e liberă, că ea decide, că stăpânul nostru e clientul nostru (sau viceversa!), că nu mai vor să audă de planificare.
 

Dacă ar face proiecte, la nivel de naţiune pentru viitor, înseamnă că e comunism, dar atunci nu cumva toată Europa tehnologică şi civilizată trăieşte în plin obscurantism leninist? Cred că aceasta ne desparte de mult râvnitul Occident, neputinţa de a urmări obiectivele clare, simple şi realizabile. Înotăm de 25 de ani în utopiile vremurilor, improvizăm şi bâlbâim propagandistic, de la învăţământ la agricultură, de la turism la IT şi nu iese nimic coerent. Se pare că mai înotăm şi într-o mare de incompetenţă. Iar dacă este atât de mare, n-ar fi bine să o exportăm pentru a echilibra balanţa importurilor? 

Ing.dr.ec Traian Dobre