Primele mele drumuri spre mănăstiri și biserici le datorez poeziei și… gazetăriei. Și treptatei/ relativei mele înzdrăveniri fizice.
Eu, până pe la 11-12 ani, nici la biserica din satul natal, Iacobeni de Botoșani, n-am fost. Și asta întrucât, dibuit încă din pruncie de virusul poliomelitei, nu eram în stare să străbat satul și, mai ales, să urc dealul pe care se înălța biserica… Dar biserica venea la noi/ la mine acasă prin tata și mama, prin frații și surorile care-i făceau închinăciune. Iar de Sf. Nicolae, fiind hramul Bisericii, bine-nțeles că era și hramul meu. Atunci casa noastră se umplea de musafiri, cei mai doriți fiind bunicii și unchii, verii și verișoarele de la Hulub, satul de baștină al mamei. Eu, ce să vă spun?, eram în centrul atenției, potopit de îmbrățișări și de trageri de urechi, cu binecuvântarea tâââta maare! Care, bag samă, trebuie să fi însemnat: atâta de mare să crească băiatu…
Apoi, de Crăciun și de Bobotează, biserica iar venea la noi, prin părintele Ghervase și ceata însoțitoare de colindători/ urători. Cărora m-alăturam și eu, măcar până la mătușa Clara, vecina gard în gard, sau pân-la „Fârnâitu” (celălalt megieș), c-atît mă țineau puterile… O, câtă bucurie m-a cuprins, niște ani mai târziu, ce mândru am fost de mine însumi (fără a mă împărtăși nimănui, până acum) când, într-o zi de vară/ până-n sară, am urcat per pedes apostolorum, dealul – ce mi se părea un munte. În realitate fiind doar un dâmb ceva mai răsărit, în blagiana, armonioasa geografie a veșniciei rurale. Spre a ajunge la biserică. Nu era nimeni acolo, nu era zi de slujbă, biserica era închisă, așa că m-am așezat pe trepte, scufundat și iluminat de acea pace dumnezeiască.
Pentru mine – poate și pentru alții – lăcașurile de cult au avut mai întâi o reprezentare livrescă, din cărțile pe care le… devoram. Prin ani, oarecarea vocație poetică a potențat-o pe cea epică, astfel că, din studenție, am făcut (și) pe reporterul, în presa estudiantină și-n cea cotidiană și culturală. Ucenicia asta mi-a prins bine în anii când, redactor la Radio Iași fiind, a trebuit să făuresc emisiuni (precum „Jurnal literar”, „Oameni de seamă”, „Mărturii ale pământului strămoșesc”) în care dam samă de oameni, locuri și lăcașuri recuperate memoriei, dintr-o vreme când fuseseră obscurizate, dacă nu chiar aneantizate. Astfel am ajuns la Putna și la Sucevița, la Voroneț (unde „ard sfinții în albastru”, ziceam) și la Dragomirna, la Moldovița, la Humor. La Agapia și la Văratec am ajuns ceva mai târziu, grație prietenilor de familie, Grig și Ecaterina/ Tinuș Ilisei, care aveau (și) dotarea automobilistică necesară. Dacă pentru noi, care lucram în presa scrisă și/ sau orală, nu era o problemă să facem rost de câteva zile de „vâjâială”, sejururile dimpreună depindeau, în mare măsură, de soațele noastre care, ostenind pe ogorul învățământului (gimnazial, licean) îl puteau părăsi doar în vacanțe. Astfel, eu și soața mea Rodi, aflați în zorii iubirii, ne-am dedulcit, câteva vacanțe la rând, în sălașul agapian al măicuței Maria, situat hăt în deal, la hotarul codrilor de brazi vuitori și de căpriori rătăcitori… Vara coboram la Agapia-n vale, spre a mă întâlni cu poetul, de unică, nemântuită credință, Gheorghe Simon, și-amândoi, cu improvizate unelte, luam pârâul în amonte, spre a pescui „nenăscuții pești”, cum ar zice Nichita.
Apoi ne-am mutat temporara reședință la mai însoritul Văratec, nu fără a campa prin Agapii și Sihăstrii, prin Putna duhulu ștefanian, prin ospitalierii Bălțătești ori prin Neamțul înțelepțirii. Au fost, acele zile – câte s-or fi adunat, prin ani? – o favoare divină, dar și favoarea unor oameni de alesătură, de-ar fi să-i amintesc, aici și-acum, doar pe Maica Stareță Nazaria, de la Văratec, pe Maica Aglaida, tot de-acolo, pe Părintele Teoctist și pe preoteasa Olguța Caia, de la Târgu Neamțului, ori, din anii recenți, pe preotul Stelian și preoteasa/ poetesa Mihaela Grădinariu, de la Râșca Sucevei. Sigur că toate acele peregrinări și/ sau sălășluiri atingeau și coarda poeziei. Chiar mă gândeam la un moment dat să re/scriu povestea unor poezii. Am și purces la oarecari re/con/stituiri, fără a persevera (unul dintre constantele mele defecte)… Dar acum, spre toamnă, prietenul Grig Ilisei mă îmboldește să reaprind „Focul” unei poeme din acele vremuri văratice… Vrea, dumnealui, a poetiza o carte în lucrare, cu „sânte firi vizionare” – precum Ștefana Velisar-Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga/ Maica Benedicta, Mitropolitul Valeriu Anania și alții încă, pe-a căror „rotondă” m-am înscris și eu, în anumite/ memorabile momente. Și da, la Văratec, la maica Aglaida, îmi plăcea să fac focul, s-așez lemnele-n piramidă, să nu se stingă. Focul din vatră și focul din adâncurile noastre. Ci iată poema: Să facem focul, să aducem lemne/ sub stele să înălțăm o piramidă,/ nesemnalată, care să însemne/ fluture roș ieșind din crisalidă.// Aripa lui se stinge, se aprinde…/ În palpitarea ei tu vezi un semn/ că nu te mai iubește, că te minte/ cel ce clădește lemn pe lemn pe lemn,// cu dinții încercându-l în tărie/ lemnul curat la suflet și la trup,/ dintr-un copac pus în copilărie,/ sub paza blândă a unui câine-lup…// Fiare de frig tot vin de-a rostogolul,/ ar trebui s-avem un pumn de jar,/ sau să turnăm, din ce-a rămas, petrolul/ care mai ține viața în fanar.// Dacă nu bate vântul, noi vom bate/ din palme, îl vom soate din țâțâni,/ doar-doar va crește în intensitate/ focul – pe care poți să-l amâni.// Și fiecare-n sinea lui gîndește:/ câte nu am pe acest foc de pus!/ Iar focu-și scoate limbile, câinește,/ ne linge și se gudură, confuz…// Mai facem focul? Mai aducem lemne?/ El arde de la sine, ne-ncetat./ Ce înseamnă, ce mai poate să însemne/ focul intens, scăzut, aglutinat?!? (Focul, din vol. Pentru cine exist, Junimea, 1979; reluat de Laurențiu Ulici, în Antologia O mie și una poezii românești 1999)
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
Publicitate și alte recomandări video