Să râdem, să plângem?

De curând, s-a hotărât ca înfățișările lui Călin Georgescu la organele abilitate să nu mai aibă loc la București, ci la Buftea. Prima deplasare a lui Georgescu la Buftea, pe lângă liota de adoratori, a avut un element surprinzător: ca să marcheze prezența ilustrului oaspete preotul din localitate a bătut clopotele (mă rog, a decis ca – imposibil să evit cacofonia – să bată). O scurtă secvență care circulă pe internet o înfățișează pe Diana Șoșoacă îmbrăcată într-o rochie lungă de un alb virginal ridicând capacul unei colivii din care zboară niște porumbei (albi, firește), pe când Șoșoacă rostește, ca o incantație ritualică, o propoziție în care distingem cuvântul „pace”.

Ce reacție normală să ai în fața unor astfel de situații, dacă nu râsul? Dar nu toată lumea se amuză: admiratorii lui Georgescu văd aici încă un prilej să-și manifeste iubirea, iar admiratorii Dianei Șoșoacă strigă și ei, după modelul verificat, „Diana te iubim”. E curioasă – și îngrijorătoare – nevoia unei părți a poporului român de transforma o persoană într-un idol căruia trebuie să i te închini fără rezerve. Călin Georgescu apare ca un ins fără defecte, o alcătuire umană ce se situează deasupra umanului. Dacă, prin absurd (și printr-o farsă sinistră a istoriei) Georgescu ar deveni președinte, iar AUR s-ar instala la guvernare, am ajunge să evocăm cu nostalgie „epoca de aur” a lui Ceaușescu. Când îi văd pe susținătorii „președintelui ales” mă gândesc că mulți dintre cei care îl aclamau pe Ceaușescu o făceau sincer, ei fiind convinși că într-adevăr „stejarul din Scornicești” era un mare om de stat, de renume mondial, capabil să-i țină în șah pe sovietici și să-i joace pe degete pe toți liderii planetei. Mulți îl considerau chiar „un mare orator”, când în realitate respectivul era un bâlbâit logoreic, practicând un discurs mimetic, plin de clișee. Nostalgicii de astăzi se recrutează și dintre adulatorii de ieri.

Ne-am pierdut oare și simțul proporțiilor, și simțul umorului? Balivernele pe care le debitează Georgescu, cu un aer profetic, sunt de un comic absolut, la fel istericalele țopești ale lui Șoșoacă. Dar în locul unui râs sănătos și eliberator vedem cum reporterii se înghesuie să stea în preajma celor doi, să le pună microfoanele cât mai aproape în așa fel încât să nu pierdem nici un cuvânt, vedem bărbați în toată firea cu ochii umezi de emoție, vedem femei clamându-și trăirile prin țipete isterice. Ceva s-a dereglat la acești oameni  care cu siguranță nu mai au sentimentul penibilului. Dereglări ce au devenit omniprezente: aberațiile sunt legiune, pas de a-l mai convinge de contrariul pe cel care crede că suntem colonie franceză sau că Ucraina este cea care a atacat Rusia.

Nu râdem de Georgescu și Șoșoacă, în schimb facem mare haz de stângăciile lui Nicușor Dan și râdem gros atunci când e numit „Mucușor”. E râsul repetenților care, stând în băncile din spate, vor să-l ridiculizeze pe premiantul clasei. S-a ajuns atât de jos încât simplul fapt de a posta pe FB cuvântul „muci” declanșează instantaneu hohotele galeriei. „Ce țară veselă”, ar putea exclama cineva, neștiind câtă tristețe ascunde de fapt această veselie de fațadă și de prost gust.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video