Într-o postare mai veche pe contul său de Facebook, Claude Karnoouh a publicat o poză de când, copil fiind, era în refugiul din sudul Franţei, departe de tumultul războiului şi de umilinţa de a vedea cum Germania şi-a luat revanşa pentru Primul Război Mondial. Părea un copil vesel şi lipsit de griji, mândru de noii săi saboţi. Trebuia multă îndemânare şi talent ca să sculptezi în bucata de lemn aceste încălţări tradiţionale, potrivite pe piciorul copilului şi care îl ajutau, rezistente, să meargă pe grohotişul stâncos al Pirineilor. Îmi place să cred că saboţii l-au învăţat pe micul Claude să se adapteze la medii neprielnice, aşa cum era întreaga lume rurală europeană în anii de bejenie, aşa cum mai erau, în 1973, enclavele arhaice din România socialistă, precum Brebul maramureşean.

Când a ajuns „la locul faptei”, tânărul parizian de 33 de ani trebuie să fi fost şocat, în ciuda experienţelor sale de viaţă şi a disponibilităţii de antropolog de teren de a se integra în medii rudimentare, fatalmente ostile cu străinii. Consecvent stilului său de cercetare, care presupunea empatie cu comunitatea (spre deosebire de folcloriştii români organizaţi în „colective” venite în vesele vacanţe plătite în medii rurale, care-şi împărţeau sarcinile şi care cartau superficial, în echipă, informaţiile date de localnici după care o ştergeau înapoi în oraş), autorul face toate eforturile pentru a se integra, atent fiind la metodologia învăţată de a culege şi a interpreta informaţiile de bază prin analizarea „habitatului, vecinătăţilor, înrudirilor, schimburilor şi riturilor (cf. p.20), o cronică liniară a „muncilor şi zilelor”, cum ar fi spus Hesiod. Însă, oricât de rezistent ar fi fost un orăşean (care i-a şocat pe bieţii moroşeni ai timpului încălzind zilnic apă pentru a se spăla cu stropitoarea!) exista o probă iniţiatică de o duritate simbolică, greu de suportat: mersul la veceu, departe, în grădină, în noaptea îngheţată a Nordului. Era mai mult decât un disconfort, căci trebuia să treci de Sultan, imensul ciobănesc al gazdelor şi trebuia să gestionezi raţional, tu militant comunist din Franţa „frăgezit” de emigraţia românească cu spaime despre atotputernicia dictaturii, şocul de a vedea la budă, înfipt în cuiul ruginit de acolo, caietul cu procesele-verbale ale şedinţelor PCR din sat din anii din urmă, şedinţe prezidate chiar de gazda antropologului care, în lipsa hârtiei igienice „boiereşti”, dăduse o utilizare practică caietului fără valoare, unde consemnase papagaliceşte lucrurile false, prestabilite, care se petreceau la aceste ritualuri politice fade şi inutile. Nu întâmplător, antropologul îşi aduce aminte de parabola „tovarăşului de defecare” din cercetările anterioare făcute de specialişti în Africa: cel mai mare dar pe care ţi-l putea face un şef de trib, dar care marca acceptarea ta de către comunitate, era să-ţi aloce un însoţitor care să ţină la distanţă prădătorii savanei în timp ce tu te dedai celei mai omeneşti, personale şi inevitabile bucurii: golirea intestinului! Într-un fel simbolic, s-ar putea spune că un astfel de tovarăş nepreţuit, care l-a ocrotit pe cercetător de jivinele timpului şi care l-a instruit în cutumele şi tainele locului, a fost preotul ortodox al satului, părintele Antal. Stângist agnostic, cu rădăcini evreieşti şi reformate, Claude Karnoouh a participat respectuos la toată viaţa religioasă a comunităţii, ceea ce i-a permis nu numai o înţelegere mai profundă a oamenilor şi a ritualurilor, ci şi identificarea sincretismului special, tipic pentru lumea rurală românească de atunci, insuficient modernizată, în care temele creştine tradiţionale erau în permanenţă îmbogăţite de mituri şi eresuri, de ritualuri şi credinţe magice, rămase neatinse din ere arhaice. Nu e nevoie, cred, să mai subliniez cât de importante au fost aceste experienţe pentru antropologul străin, inteligent şi atent, care a dezvoltat o alteritate prietenoasă şi deschisă la nou. Citind aceste memorii, în care, din nefericire, nu sunt decât câteva felii din acea experienţă fondatoare, urmate de alte perioade petrecute în România comunistă şi post-comunistă, am avut un straniu sentiment de imersiune într-o lume stinsă deja, din care nu mai putem reface decât cioburi disparate ale unui mozaic a cărui splendoare nu mai avem cum să o degustăm astăzi. (Stârnit de Claude, am fost şi eu, în 2018, la Breb, de sfânta sărbătoare de Paşte, şi mai bine mă abţin să comentez ceva pe acest subiect, al degradării lumii arhaice sub loviturile inexorabile ale consumerismului şi modernităţii târzii.) Dintre „semnele” care alcătuiesc acest volum, există un fragment fabulos, bazat pe carnetele de teren de atunci, care ar fi putut fi dezvoltat într-o naraţiune mult mai largă şi mai complexă: vizita tinerei soţii a cercetătorului la Breb, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi a datinilor şi ritualurilor aferente, în iarna anului 1973. Ordaliţiul drumului de la Paris la Sighet, înmormântarea ţărănească care a făcut-o pe tânăra franţuzoaică (şi ea marxistă şi agnostică, desigur!) să plonjeze într-o dioramă a unui tablou de Bruegel, atmosfera gogoliană a drumului cu sania cu zurgălăi de la un sat la altul, tradiţiile de Ajun, slujba de Crăciun cu mica bisericuţă de lemn, de secol XVIII (azi cedată greco-catolicilor şi restaurată de fundaţia prinţului Charles!), arhiplină cu toţi fii satului reîntorşi acasă de sărbători, în care cei doi străini au trebuit să stea lângă preot (de-a dreapta şi de-a stânga, în conformitate aripa bărbaţilor şi cea a femeilor!) neavând locul lor stabilit, toate acestea ar merita un film aşa sunt de spectaculos şi de vizual evocate. Apoi datinile: Viflaimul catolic jucat de săteni (foşti greco-catolici) în curtea bisericii, în prima zi în contrast cu instrumentalizarea tradiţiilor făcută de Comitetul judeţean pentru Cultură, care serializa obiceiurile creştine de Crăciun, neutralizând mesajul religios şi făcând din folclor o unealtă de propagandă şi show. (Ieşenii ştiu până în ziua de azi de parada măştilor populare şi concertele de sărbători organizate de instituţia specializată a Consiliului judeţean, spre exemplu!) Cred că e uşor de imaginat stupefacţia şi emoţia unor tineri inteligenţi, formaţi în mediul aseptic, desacralizat al Occidentului când iau parte la aşa ceva. (Întâlnindu-se, peste decenii, cu prima sa soţie, autorul află că acele întâmplări au rămas vii în amintirea ei, ceea ce arată, desigur, adâncimea emoţională pe care o putea căpăta o asemenea experienţă.)

Inteligent şi abil integrat în lumea pe care o studia, Claude Karnoouh îşi rafinează perspectivele de interpretare şi dezvoltă o teorie a inventării folclorului (în sensul instrumentalizării politice a tradiţiilor care-şi pierd astfel rădăcinile originare, magice şi creştine) ca element intelectual de construcţie a identităţilor naţionale în Europa Centrală şi de Est, baza de constituire a naţiunilor şi a statelor moderne coagulate etnic. Nu e aici locul analizei acestei teorii, care a generat o carte remarcabilă², unde este articulată una dintre cele mai subtile analize ale dislocării culturii orale, ţărăneşti de ideile şi practicile simbolice iluministe ale intelectualilor purtători de modernitate, dar observaţiile sale, inteligente şi neutre, fără balast şi prejudecăţi, rămân de maxim interes pentru cei care-şi sondează serios şi necomplezent rădăcinile identitare, pline de sechele etnice şi tradiţionaliste, nu de puţine ori colorate cu reflexe de gândire magică (vezi, bunăoară, obiceiul stupid şi anodin de a-ţi consulta horoscopul!). Alături de analiza nemeşismului din Maramureş, una dintre observaţiile sale care m-au impresionat a fost aceea legată de faptul că şoferul său rutean se stropşeşte la un moment dat la un ţigan înjurându-l în maghiară. Abia târziu înţelege străinul dedesubturile acestui gest: biciul verbal al foştilor stăpâni e mai eficient şi mai umilitor! Aşa intrăm însă pe tărâm politic. (Continuarea în ediţia din 3 martie a Ziarului de Iaşi)

¹ Karnoouh, Claude - Tribulaţiile unui călător străin în România (1971-2017).Reflecţii şi amintiri, Iaşi:Sedcom Libris, 2020, 208 p.

² Karnoouh, Claude - Inventarea poporului-naţiune. Cronici din România şi Europa Orientală 1973-2007, Cluj: Idea Design & Print, 2011, trad. de Teodora Dumitru, ed. revăzută şi adăugită

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor