Cele mai multe adversităţi şi neînţelegeri pe care le-a avut Claude Karnoouh s-au datorat, invariabil, simpatiilor sale politice. Deşi, aşa cum am mai arătat, viziunea sa filozofică, precum şi cheile de interpretare etnologice sau antropologice sunt influenţate într-o oarecare măsură de perspectiva marxistă - mai ales de inevitabila invocare a binomului exploataţi-exploatatori şi de aducearea la numitorul ideologic a oricărei disfuncţii economico-financiare -, partea politică pe care acest volum o scoate în evidenţă este, totuşi, de altă natură. În România dictaturii ceauşiste (pentru că venirea cercetătorilor străini, ca urmare a politicii de deschidere care camufla inserţia agenţilor români, la schimb, este plasată între lansarea „tezelor” din iulie 1971 şi înscăunarea şefului de partid drept primul preşedinte de republică „cu sceptru” - spre hazul şi invidia lui Salvador Dali, în 1974), orice străin era considerat suspect, gata să ne fure reţeta subdezvoltării şi, în consecinţă, prezenţa lui era raportată oficial la judeţeana de partid, iar neoficial devenea un subiect de DUI (dosar de urmărire informativă) a Direcţiei a III-a, Contraspionaj, a Securităţii. Toţi cei care au ajuns atunci în România prin programele de schimb academic, dintre care eu i-am cunoscut personal pe Catherine Durandin, Katherine Verdery şi Claude Karnoouh, au avut dosare de supraveghere fiind bănuiţi de spionaj. În plus, erau escortaţi şi ţinuţi sub supraveghere de colegi de la universitate sau de la institut, care turnau la Securitate orice pas pe care îl făceau şi care, evident!, au devenit după căderea comunismului academicieni şi vedete în istoriografie sau antropologie, uitând strategic de scheletele din dulap. Citindu-şi dosarul, autorul descoperă că de la bun început, din 1971, colegii români se înghesuiau cu delaţiunile şi, la fel ca şi în cazul dosarelor Katherinei Verdery, toţi erau scandalizaţi că cercetătorii străini „le fură” munca şi intră pe un areal de cercetare pe care ar fi trebuit să aibă acces, grosier naţionalist, doar universitarii aborigeni. Găsim în acest volum referiri la aceste practici şi la piedicile puse de colegi, dar, elegant, autorul nu le mai dezvăluie numele turnătorilor aşa cum le-a descoperit în propriul dosar. Ceea ce surprinde în aceste dosare de urmărire a cercetătorilor străini e prostia rudimentară a securiştilor, incapabili, de regulă, să înţeleagă psihologia, studiile sau perspectivele intelectuale ale „subiecţilor” pe care îi reduc grosier şi necredibil doar la rolul de spioni. Deşi realitatea le arată că aceştia nu desfăşoară niciun fel de activitate politică (fiind, de regulă, culmea!, simpatizanţi ai marxismului) securiştii le inventează o activitate ostilă, de cele mai multe ori hilară şi fără să aducă în sprijinul suspiciunilor niciun fel de dovadă serioasă, doar pentru a-şi justifica salariile şi privilegiile neruşinate. În cazul lui Claude Karnoouh, eticheta de „spion maghiar” i-a rămas pentru aceşti semidocţi până în ziua de azi (nu-i vorbă că şi ungurii, la rândul lor, îl acuzau că apără interesele româneşti atunci când teoriile sale nu se pliau pe vulgata istoriografică oficială!). În afară de acest stigmat recurent al spionajului în favoarea Ungariei, al doilea element pe care semidocţii cu epoleţi îl utilizau inevitabil era evreitatea lui. Într-o sinteză făcută de ofiţerul de caz din Bucureşti, acesta, crezându-se deştept, speculează asupra „originii sale evreieşti” care, obligatoriu, i-ar genera „concepţii semite puternice care-l fac un adept al extremismului semit”², sentinţă care arată imbecilitatea celui în cauză atâta timp cât Karl Marx însuşi fusese evreu protestant, iar extremismul său nu era altul decât „lupta de clasă” pe care dobitocul cu epoleţi o învăţa săptămânal la informările politico-ideologice de la sediu. De asemenea, ofiţerul de obiectiv, tov. colonel Bob, de la Sighet, îl pune pe preotul Antal, prietenul lui Claude, să îi raporteze săptămânal despre ce afla la taina spovedaniei ceea ce îi prilejuieşte acestuia un text care l-a făcut pe Claude Karnoouh, patru decenii mai târziu, să zguduie Sala de lectură de la CNSAS cu hohotele sale: „aparţinând religiei reformate, de confesiune calvinistă, domnul profesor Karnoouh nu i se mărturiseşte decât lui Dumnezeu, direct şi fără intermediar”³. Inteligentul preot a invocat această afiliere religioasă care aparţinea, după convertire, mamei lui Claude, şi ca să-i permită acestuia o inserţie mai adâncă în comunitate prin asumarea rolului de naş de botez sau de cununie, în ciuda agnosticismului politicos al antropologului. De altfel, ticălosul de colonel Bob, care pica întotdeauna la masă ştiind că gazda era o gospodină desăvârşită, şi care îşi umplea portbagajul şi îşi golea gonadele sub pretextul acestor anchete la Breb, a primit o replică fabuloasă, la o astfel de descindere neanunţată: „Văzând enervarea mea în creştere şi nemairezistând nici ea, Maria i-a spus pe un ton ce nu admitea vreo replică: «Domnule colonel, domnu' nost nu e ca dumneata un domn în opinci, e un domn de domn, născut din p... de domn»”⁴. Deh, ăştia erau eroii cu epoleţi ce ne protejau de duşmani...

După 1990, se schimbă foaia (chiar dacă SRI-ul de la Cluj pare să fi rămas încremenit în aceleaşi mape mincinoase moştenite de la vitejii „intelligence” ai dictaturii, suspectându-l de spionaj maghiar) şi acum, după căderea comunismului datorată, spune marxistul, nu atât ineficienţei economice cronice, minciunii şi tiraniei, ci imploziei provocată de nevoia de consum şi de fascinaţia pentru produsele occidentale, situaţie specifică neocolonialismului agresiv şi a îndatorării ţărilor sărace ca mecanism de dominare, apar alte provocări intelectuale. Venit ca profesor invitat în semestrul de primăvară la universitatea clujeană, Claude Karnoouh formează nestingherit, vreme de un deceniu, o generaţie de tineri cărora le inculcă valorile gândirii de stânga, neomarxizante, ca un răspuns la valul de consumerism şi la capitalismul sălbatic care a dominat tranziţia de la o ţară socialistă subdezvoltată la o ţară de lumea a treia secată de corporaţii şi concurenţă neloială. De fapt, acest val de insurgenţă ideologică e menit să contrabalanseze dominaţia pe piaţa ideilor a teoriilor neoconservatoare şi neoliberale care justifică, într-un fel inevitabil, concurenţa şi economia de piaţă ca mecanisme sine qua non de edificare a unei democraţii liberale, de tip occidental. Plasat polemic şi motivat de diverse reacţii împotriva „intelectualilor de estradă” (vorba ieşeanului Dan Petrescu) care domină dezinvolt câmpul doctrinar al României „furate”, autorul vituperează slugărnicia politică şi orbirea acestora, nu totdeauna convingător. Bunăoară, a lega reconectarea culturii postcomuniste la rădăcinile şi valorile interbelice nu e neapărat un demers de resemantizare şi apreciere a fascismului românesc. A mânji acest demers cu stigmatul sigur şi iraţional al legionarismului (prezumat sau chiar identificat arbitrar) e nu numai imoral, dar şi contraproductiv, chiar dacă i-a văzut pe neînfricaţii eroi de azi temători şi colabo (soft!) cu ceauşismul la Congresul de românistică de la Avignon, din 1986. Mai ales că adevăratele „elite de pradă” nu sunt intelectualii, ci tocmai „tovarăşii” descurcăreţi de ieri, conectaţi la reţelele de trafic economic, la informaţii şi la bani, cei pe care Tovarăşul şi clica lui îi incomoda cel mai tare. Cei care, de altfel, au pus rapid laba pe putere, pe resurse şi pe servicii. Mă tem că polemica lui Andrei Pleşu cu Radu Ioanid nu era despre presupusele simpatii de extremă dreapta ale creatorului singurului institut de studii avansate, de tip occidental, din România, ci despre cu totul altceva şi a lăsa să se înţeleagă acest lucru, ba chiar a folosi un astfel de exemplu ca să dovedeşti legătura intelectualilor contemporani simpatizanţi ai dreptei drept potenţial fascişti, e sub demnitatea autorului şi nicio „luptă de clasă” nu justifică aşa ceva. Saboţii lui sunt, aici, mai degrabă expresia rigidităţii şi par a-l strânge niţel, încorsetându-l.

Dincolo de poziţionările politice şi polemice cu care ne-a obişnuit autorul, memoriile lui Claude Karnoouh sunt nu numai o carte fascinantă, cu multe pagini excelent scrise, ci reprezintă o analiză transversală, cu perspective necunoscute azi, asupra lumii arhaice, ţărăneşti, în contrast cu boieria bucureşteană aflată în ruină în anii '70. De asemenea, e un volum cu o incandescentă şi controversată analiză a inteligentsiei româneşti din ultimele patru decenii, cu observaţii şi analize extrem de tăioase şi detaliate, la care merită să medităm. Pe scurt, o carte de citit şi, da, de citat!

¹ Karnoouh, Claude - Tribulaţiile unui călător străin în România (1971-2017).Reflecţii şi amintiri, Iaşi:Sedcom Libris, 2020, 208 p.

² Karnoouh, Claude - Raport asupra postcomunismului, Suceava: Alexandria Publishing House, 2014, p.431

³ Tribulaţiile..., p.104

⁴ Idem, p.123

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor