Sacrificii şi sacrificii

*

De la începutul comunismului şi până acum n-am făcut altceva decât să ne sacrificăm prezentul, în folosul generaţiilor ce ne vor urma şi de fiecare dată ne-am întors de acolo de unde am plecat. Cum poţi făuri viitorul unei ţări în lumea postmodernă atentând la libertatea omului, cât şi la nivelul de trai? S-a văzut că prin politica de industrializare forţată de pe vremea comunismului s-a ales praful şi pulberea. Căci, ţinând în chingi populaţia, trebuie să dezvolţi supradimensionând aparatul represiv, până când acesta începe să devină o frână atât pentru dezvoltarea economiei, cât şi pentru celelalte structuri. Pe vremea ceauşismului reducerea drastică a consumului şi supravegherea populaţiei a avut consecinţe din cele mai nefaste, pe care le resimţim, din păcate, şi azi. Teroarea inoculată timp de 45 de ani funcţionează la nivelul grupurilor, dar şi a întregii societăţi şi azi. Teama continuă şi suspiciunea, dar şi privaţiunile au transformat poporul într-o masă amorfă, dominată de apatie, de agresiune şi de teamă. Populaţia n-a făcut altceva decât să-şi strângă cureaua, până când aceasta a pocnit. Politica de strângere a curelei, dublată de supraveghere, a fost una nefastă pentru poporul român. Dacă îl supraveghezi pe om şi investeşti doar în mijloacele de producţie vei dezvolta doar nenumărate forme goale fără conţinut şi vei ajunge la faliment. Ce vei face cu mentalităţile, cum vei lupta cu ele? Orice vei face, acestea te vor trage mereu înapoi. Altfel spus, dacă nu ţii cont de om, de necesităţile fizice, morale şi spirituale, nu vei reuşi niciodată să ridici o ţară înapoiată la nivelul de civilizaţie al altor ţări. Prin urmare, investeşte în om, nu-i călca aspiraţiile de libertate în picioare, şi nici onoarea şi demnitatea lui. Lasă lanţurile slobode, fii mai puţin lacom şi mai echilibrat. Fă-l să simtă că trăieşte liber şi demn în ţara lui.

Dacă trăim mereu cu grija zilei de mâine, ne vom ploconi mereu la alţii şi nu vom ajunge prea departe. Iată că tot ce s-a strâns în perioada comunismului, şi s-a strâns destul de mult, s-a dus pe apa sâmbetei. N-au profitat nici generaţiile trecute, nici cele prezente şi nici cele viitoare. A profitat doar o clică de oameni fără scrupule, care cu sprijinul statului, a părăduit şi părăduieşte avuţia naţională. Restul populaţiei a sărăcit.

Nu ne putem schimba mentalitatea dacă mergem doar pe austeritate, ci dimpotrivă vom deveni din ce în ce mai umili şi mai săraci. Investeşte în om. Fă-l să capete încredere în propriile-i forţei. Şi în propria lui ţară. Oferă-i în acelaşi timp posibilitatea să vadă lumea şi să se simtă lejer în ţara lui. Nu-l împovăra prea mult. Despovărează-l de birocraţie. Redu circuitul hârtiilor inutile. Nu pompa totul în bănci. Fă în aşa fel ca băncile să lucreze şi în favoarea celor care au iniţiativă. Fă în aşa fel ca şi finanţele să depindă de om, nu numai omul de lumea finanţelor. Şi atunci vei putea schimba ceva profund în societatea şi economia românească. E absurd să pompezi bani proveniţi din dobânzi, taxe şi impozite, dar şi alte resurse (circa 7 miliarde de euro) în numele unei cauze străine, care nu-ţi va aduce nici un câştig, ci doar pierderi, supunându-ţi propria populaţie la o politică de austeritate la fel de aberantă precum cea din anii cei crânceni ai dictaturii ceauşiste.

Dacă vom tăia din nou salariile şi vom creşte fiscalitatea nu vom face altceva decât să stimulăm exodul forţei de muncă spre Occident, iar România se va trezi într-o situaţia fără ieşire, când producţia aşa precară cum e acum va stagna şi mai mult. Vom adopta atunci mentalitatea celor bătuţi de soartă, a oamenilor resemnaţi care îşi duc traiul de pe azi pe mâineşWU1ţ .

*

Bunica din partea mamei, Agafia, era din Fântâna Albă. Dar după venirea închiderea graniţei trecuse clandestin, probabil, noaptea graniţa, împreună cu bunicul meu Dorofei şi cele trei surori ale mamei, Anna, Nastasia şi Elisaveta, refugiindu-se în România. Aici au pribegit fără acte, ascunzându-se în vagoanele de marfă, aproape prin toată România, ajungând până în Banat şi Dobrogea, de unde au revenit în Bucovina, aşezându-se la Rădăuţi. Dincolo, la Fântâna Albă, a rămas doar unchiul meu Iacov, ca să aibă grijă de casă şi de bruma de avut ce-a mai rămas. Deşi s-a căsătorit acolo şi a avut şapte sau nouă copii, a trăit tot timpul cu teamă să nu fie arestat şi trimis în Siberia, cu toată familia, tocmai pentru faptul că rudele sale apropiate luaseră calea exilului. În anii cincizeci-şaizeci, în Bucovina sovietică era o sărăcie cruntă. Oamenii de la Fântână Albă abia aveau ce mânca şi îmbrăca. Îmbrăcămintea lor se rezuma la pufoaică, pe care o purtau până se destrăma şi vara, şi iarna, pantaloni vătuiţi şi cizme unse cu vaselină. Femeile purtau nişte fuste colorate şi baticuri groase, cenuşii… Probabil că anii de foamete de după război şi teroarea stalinistă le tăiaseră tot elanul vital. Trăiau la Fântâna Albă ca într-un gulag. Trăiau o mare dramă. Noi, cei de aici, îi ajutam. În special femeile, sculându-se în toiul nopţii înainte de marile sărbători, înainte de-a se crăpa de ziuă, luau o mulţime de tăgârţe pline cu mâncare, dar şi cu haine, şi ajungând într-un loc mascat de tufişuri unde curge un fir de apă, după ce treceau graniţa românească, aruncau pachetele de haine peste fâşia sovietică, iar rudele şi prietenii lor de acolo, înştiinţaţi din timp, nu ştiu cum, prin semnale de fum sau poate printr-un alt mod de comunicare (limbajul clopotelor?), veneau acolo, şi înfruntând primejdia, culegeau pachetele şi le împărţeau apoi rudelor rămase dincolo. Cât timp am stat la Climăuţi, vedeam satul mamei, Fântâna Albă doar dacă mă urcam în clopotniţă. Sau dacă mă apropiam de locul unde fusese trasată de vârful bont al creionului lui Stalin graniţa. Graniţa a fost ca un blestem, ca de altfel şi descinderea Armatei Roşii la Fântâna Albă, locul unde s-a aflat mult timp Mitropolia tuturor staroverilor din lume. Aici se aflau câteva biserici şi mănăstiri. Pătrunzând în sat, bolşevicii s-au comportat ca o hoardă sălbatică. Călugării erau alungaţi din mânăstiri, iar măicuţele trimise şi ele în pribegie. Bolşevici au dat apoi jos clopotele din clopotniţele catedralei şi le-au spart în bucăţi. Le-au încărcat în camioane şi le-au trimis la o fabrică de armament. Au scos afară papurile, şi cărţile sfinte, au scos şi icoanele, – unele dintre ele pictate pe vremea lui Rubliov -, au aruncat benzină peste ele şi le-au dat foc. Mai mult decât atât, i-au pus pe bătrânii din Fântâna Albă să se dezică de credinţă lor străveche, şi să scuipe icoana Mântuitorului Iisus, bătută în cuie pe gardul cârciumii din mijlocul satului. Nici bătrânii, nici tinerii nu s-au dezis de credinţa lor. Asta s-a întâmplat în 1941, cu puţin timp înainte de masacrul de la Fântâna Albă. În ciuda strădaniilor de care au dat dovadă, armata roşie nu a putut să-şi ducă misiunea de demolare a credinţei până la capăt, căci, prevăzători din fire, în urma urgiilor de care au avut parte de-a lungul secolelor de pribegie, localnicii au ascuns o parte din odoare şi de icoane în podurile caselor, le-au ascuns şi în gropile săpate în grădini, iar câteva clopote le-au scufundat în iazuri şi fântâni.

*

În fiecare an, când satul întreg se pregătea de Sfântul Dimitrie, când copiii se pregăteau să aprindă focurile pe malul râului din vreascurile adunate de pe marginea drumului, pentru ca să sară chiuind de trei ori peste flăcări, şi în timp ce bătrânii îşi lepădau cojoacele în bătătură, momind umbrele morţilor să se aşeze pe ele, graniţa, pe măsură ce se înteţea amurgul, se umplea de la un capăt la altul de tot felul ciuperci şi ciupercuţe. Puteai vedea acolo şi ciuperci de câmp, şi ciuperci de bălegar, şi tot soiul de opintici răsărite în cuiburi chiar lângă stâlpii însemnaţi cu stemă ce străjuiau fâşia arată, şi ciuperci numite buza caprei, şi cele ce se numeau urechile babei, şi tot soiul de hribi cu pălării cărnoase, şi ciuperci numite turta vacii, şi bureţi călugăreşti, şi ciuperci ce semănau cu nişte nori, din care ieşeau fulgere, şi tot felul de gălbiori, şi bureţi de cerneală, şi păstrăvi de stejar, şi tot soiul de roşcove, şi lăptuci, şi bureţi şerpeşti, şi zbârciogi, şi ciuperci numite laba ursului, şi hulubiţe, şi pâinişoare, şi cele numite urechiuşe, şi cele ce semănau cu aripile unor fluturi; ciuperci mari ca nişte clopote, şi ciuperci mici ca nişte giuvaiere – adevărate minunăţii ale Domnului.

Ieşind din case pe la miezul nopţii, femeile mergeau în şiruri lungi pe uliţele satului, îndreptându-se spre graniţă. Nu se temeau să încingă o horă mută pe mijlocul fâşiei arate şi asta fiindcă ştiau că din pricina sporilor care pluteau prin aerul siniliu poleit de haloul lunii, soldaţii care păzeau graniţa se cufundau într-un somn atât de adânc, încât nu se trezeau decât a doua zi când soarele dădea deja să apună.

În noaptea aceea graniţa era a lor. Le vedeai alergând cu părul despletit pe umeri de-a lungul şi de-a latul ei, îmbrăcate în cămăşi albe de in, lungi până la călcâie. Se învârteau în jurul străjerilor adormiţi cu armele în mână. Se învârteau în jurul lor şi le cântau la ureche cântece deşucheate. Iar atunci când se crăpa de ziuă, se întorceau pe la casele lor cu doniţele pline de mânătărci şi le răsturnau pe pernă, lângă capetele bărbaţilor adormiţi ale căror trupuri le îmbrăţişau prin somn, lacome de cât mai multă iubire.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video