Sagrada Família și simfoniile lui Eugen Doga

În urmă cu niște ani, într-o zi de primăvară, când are loc schimbarea la față lăuntrică a lumii, am avut norocul să mă aflu la Barcelona și să vizitez Sagrada Família. Proiectată și construită de către arhitectul Antoni Gaudí (1852-1926), începută în anul 1882, neterminată și astăzi, catedrala e considerată una din cele mai de seamă marile capodopere ale arhitecturii moderne și postmoderne, o a opta minune a lumii. Inutil să spun că Sagrada Família atrage anual zeci de milioane de turiști, creând o forfotă continuă la Barcelona și stârnind nemulțumiri în rândul populației, care se simte sufocată de fluxul de turiști. Gaudí a murit demult, catedrala sa continuă să crească. Probabil că Sagrada Família nu va fi terminată niciodată. E o construcție infinită, precum cartea infinită a lui Borges. Arhitectul lui Dumnezeu, cum era numit Gaudí, și-a găsit sfârșitul la 73 de ani, fiind lovit de un tramvai și confundat cu un om străzii din pricina hainelor mizere, și tratat ca un om fără căpătâi, la spitalul săracilor. Abia după două zile de la accident a fost recunoscut și i s-a schimbat regimul de tratament. Era însă prea târziu, în ciuda intervenției medicilor de elită, Gaudí s-a stins pe patul aceluiași spital mizer. Dar calvarul său, în ciuda recunoașterii generale, a continuat și în următorii ani, în timpul Războiul civil din Spania, când atelierul lui a fost jefuit și incendiat de gărzile comuniștilor spanioli a Brigăzilor Internaționale (cărora li s-au alăturat 612 de voluntari români, printre ei numărându-se și Valter Roman, tatăl lui Petre Roman, și Leonte Tismăneanu, tatăl lui Vladimir Tismăneanu), iar turnurile catedralei au scăpat ca prin minune să nu fie aruncate în aer de aceleași brigăzi comuniste.

Astăzi mormântul său, aflat la loc de cinste în interiorul edificiului pe care l-a proiectat, dar nu a reușit să-l termine decât în proporție de 23% (a reușit să finalizeze doar fațada de la răsărit, dedicată nașterii Domnului), a devenit un loc de pelerinaj pentru turiștii sosiți de pe tot mapamondul… Dar ceea ce e straniu și în același timp fascinant pentru destinul său postum e faptul că, începând din anul 2013, trenurile de mare viteză trec prin tunelul săpat pe sub fațada principală a Sagradei Família și, probabil, trec și pe sub cripta în care Antoni Gaudí, arhitectul lui Dumnezeu, își doarme somnul de veci. Sus, în interiorul catedralei, e liniște, lumină crepusculară, iar jos, sub catedrală, putem întrezări o lume agitată ce pare că se îndreaptă spre infern. E o simplă coincidență această linie ferată ce trece pe sub Sagrada Família a lui Gaudi? Poate, deși eu tind să cred că totul face parte din marea provocare și marele experiment gândit de Antoni Gaudí și continuat cu voia Domnului de discipolii și adulatorii săi. Așa a vrut Dumnezeu să fie, ca pe sub inefabila construcție să treacă trenurile ce ating o viteză de 330 de km pe oră, ca apoi să se îndrepte cuprinzând, ca un labirint, nu numai Barcelona, ci și Taragona sa natală, și bineînțeles, Madridul. Deși a murit cules de pe drumuri ca un cerșetor, azi în mare parte frumusețea și faima Barcelonei, ca, de altfel, și bogăția ei, i se datorează lui Gaudí.

Deși veneam și vin în fiecare an de câteva ori la Barcelona, mărturisesc că, de teama de-a nu fi dezamăgit, nu am avut curajul să pășesc în înăuntrul catedralei. Am privit-o din exterior. Mi se părea prea imensă, prea încărcată. Prea barocă. Prea plină de forme și lucruri, iertată-mi fie judecata, de prisos. M-am comportat asemenea lui Toma Necredinciosul, iertată-mi fie comparația, care s-a îndoit de învierea Domnului și a vrut să pipăie cu degetele sale rănile lui Iisus. Așa am dorit și eu, pătrunzând înlăuntrul catedralei, să pipăi rănile ei de lumină. Și pipăindu-le, am dat de lumină pură.

Am avut parte de un spectacol grandios. A fost o revelație. Am simțit acolo, preț de o oră, cât am stat înăuntru ei misterios prezența divinității sub forma golului, a absenței, ce reverbera parcă în fiecare părticică a ființei mele, făcând-o să vibreze la unison cu transcendentul.

Atunci am înțeles că și absența trebuie percepută ca o mirabilă prezență. Am simțit atunci că invizibilul devine vizibil și neauzitul se acoperă de sunete și șoapte.

Spațiul dinlăuntru catedralei seamăna cu un acvariu umplut cu o apă de ivoriu. Înlăuntrul lui în loc de peștișori de aur pluteau ființe translucide, venite probabil din alte dimensiuni, pentru a ne potența pentru o clipă revelația.

În primul rând m-a uimit, într-adevăr, lumina. Dar și sunetele oarbe, sclipind undeva într-o umbră nevăzută. Culorile și formele filtrate prin vitraliile ei geometrice se schimbau în fiecare clipă, în funcție de unghiul în care era poziționat vizitatorul, dar și de starea sa interioară care, prin unde nevăzute, se revărsa în exterior, contopindu-se cu lumina ce se ondula în catedrală.

Era o lumină vie, miraculoasă, prin care golurile se transformau în diferite forme, umplând cu sunetul lor neauzit tot spațiul din interiorul mirificei construcții. Simțeai că acolo s-a adunat nu numai toată poezia și toată muzica, ci și toate marile creații ale lumii.

Deși vitraliile reprezentau forme geometrice, lumina ce trecea prin ele ondulându-se în spațiul gotic din interior reproducea preț de câteva clipe Cina cea de taină, reproducea și scena nașterii lui Iisus, și alte pasaje descrise în evanghelii, dar și patimile Mântuitorului.

Mărturisesc că aceeași senzație o am și atunci când ascult poemele simfonice și valsurile lui Eugen Doga, al cărui suflet, părăsind spațiul real, a plecat într-o lume în care există doar muzică și spirit. Am citit și confesiunile sale din volumul publicat la Editura Princeps Multimedia, Memoria ploilor de vară, și am fost pătruns de aceeași senzație de nemărginire.

Dacă ascultând uverturile, corurile, tangourile și liedurile sale, percepem o parte din misterul universului din noi, dar și din afara noastră, citindu-i amintirile începem să înțelegem cum au luat și iau naștere aceste creații muzicale.

Mărturisesc că pentru mine nașterea unei simfonii e de neînțeles. Îmi dau seama cum se naște o poezie și cum se naștere un tablou. Dar modul cum se naște o simfonie rămâne pentru mine o enigmă. Probabil e vorba de intuiție. Dar de o altfel de intuiție, decât cea pe care o percepem noi. „Compozitorii – spunea Eugen Doga – transcriu doar ceea ce a compus Dumnezeu.” Da, sigur că da. Compozitorii, dar și arhitecții. Și marii pictori. Cum ar putea fi altfel?

Se spune că muzica e matematică pură. O matematică a sunetelor. Iar poezia o matematică a metaforelor. În poezie gândurile noastre se materializează în cuvinte. În muzică însă ce se petrece? Acolo avem de-a face cu sentimente și idei, transmise prin intermediul unor sonuri.

Cum de a fost posibil ca Beethoven să compună Simfonia a 9-a când era surd? Cum altfel decât ascultând cu urechea sa interioară infinitatea de sunete și acorduri risipite în Univers? Cum altfel decât transcriind pentru noi muzica divină care se aude în empireu? Lui Beethoven, simfoniile i s-au relevat sub forma unui șir de ecuații nesfârșite, compuse nu din cifre, ci din note muzicale, ce depășesc prin profunzimea lor ecuațiile lui Newton și Einstein. Această muzică vine din înalte sfere. Acolo e sălașul ei. Compozitorilor le e dat s-o fure și s-o aducă pe pământ, lăsând-o moștenire semenilor lor. Desigur, pentru a o aduce pe pământ e nevoie de sacrificiu. De singurătate.

„Singurătatea – afirma Eugen Doga – este o întemnițare teribilă în sine a sinelui.” Și în același timp singurătatea e și muzică. O muzică ce trece peste toate granițele lumii materiale, pătrunzând în sufletele și în conștiința muritorilor sub forma unor spirale sau mai degrabă a unor aureole de lumină, asemănătoare cu cele pe care le vedem în icoanele ce împodobesc bisericile noastre răsăritene.

„Orice act de creație e un miracol”, spunea tot Doga. „Iar compozitorul – o așchie de dumnezeire!”

Creația e un mister pe care nu-l putem dezlega. Căci dacă l-am dezlega, nu am mai putea crea nimic, niciodată, căci harul acesta ne-ar fi luat pe totdeauna. Dezlegând misterul, ne-am anihila impulsul ce ne împinge spre dumnezeire. Unii sunt de părere, împingând ideea spre absurd, că însuși Creatorul lumii nu are acces să dezlege tainele creației sale. Ele vin dintr-un impuls interior. Dacă le-ar dezlega, poate că timpul s-ar opri în loc, iar lumea lui s-ar destrăma, prăbușindu-se în hău.

Dar dincolo de scepticismul său privind posibilitățile cunoașterii legate de modul prin care se naște o operă artistică, Eugen Dogaa încercat să înțeleagă – și asta încă din anii fragezi ai copilăriei – tainele creației muzicale, dar și tainele creației în general.

Multe din evocările cuprinse în Memoria ploilor de vară pot fi luate în acest sens drept mărturie. „Muzica m-a preocupat foarte mult de când îmi amintesc. La început părinții mi-au cumpărat o tobă în care băteam cu bețe.” Jucându-se, copilul Eugen Doga devine curios să vadă ce e în interiorul instrumentului său muzical. Drept care îl sfărâmă în bucăți. În interiorul tobei nu era nimic. Era golul. Și acest gol în momentul în care era închis într-o carapace emana muzică. La fel cum emană, de pildă, cochilia unei scoici imitând zgomotele îndepărtate ale valurilor mării. Toba imita alte sunete, ceva mai războinice, care te trimit la dansurile tribale sau la marșurile militare. Așa cum, de altfel, și interiorul catedralelor imită muzica divină.

Scena aceasta a sfărâmării tobei și a descompunerii armonicii, ca și cadrul general în care e plasată acțiunea, lumea sărăcită de după război, îmi aduc aminte de Toba de tinichea a lui Gunter Grass, dar și de filmele lui Tarkovski, de Copilăria lui Ivan și de celebra scenă din filmul Rubliov, cea legată de turnarea clopotului. Dacă în Rubliov, copilul, bazându-se pe revelație, reușește să toarne clopotul, în Memoria ploilor de vară, copilul Eugen Doga descompune toba și apoi acordeonul pentru a înțelege golul în care se ascunde divinitatea sunetelor.

Dar copilul și adolescentul Doga nu doar sfărâmă instrumentele, ci le și construiește. Construiește o sanie cu volan. Construiește și o mandolină dintr-o sită de cernut mălai ce atârna agătată într-un cui, și asta în perioada foametei din Basarabia. Instrumentul care-l obsedează însă în acei ani e patefonul. Micuțul Doga îl asamblează dintr-un capac de cratiță și un disc de vinil crăpat, găsit într-o tranșee. Unghia de la degetul său arător îi va servi drept ac pentru a scoate sunetele asemănătoare scârțâitului porților și tânguirea bisericilor golite de icoane și transformate în magazii și grajduri de către bolșevici în Transnistria natală.

Punctele nodale ale existenței sale sunt chipul mamei, casa părintească și Chișinăul. Și chiar dacă între timp casa sa natală s-a prefăcut în praf și pulbere, precum micuța armonică demontată în copilărie, în amintirea lui ea a rămas vie, precum o prismă ce descompune lumina în note muzicale. Imaginea Chișinăului din cartea lui Eugen Doga e una superbă. Mergând pe străzile lui în anii adolescenței, compozitorul îl aseamănă cu un radio montat din fire de telefon strânse din tranșeele rămase după război.

Dar iată și pasajul cu casa: „Casa, casa mea cea mai enigmatică și cea mai scumpă din lume. Nu pot să spun de ce mi-e scumpă și ce mă atrage atât de mult la ea… Aici am simțit pentru prima dată și am păstrat pentru totdeauna căldura buzelor mamei, gingășia mâinilor ei, vocea melodioasă și fermecată pe care te-ai mira s-o poată cuprinde toată gama din orga Universului.”

Chișinăul, în viziunea compozitorului, e și el o casă, casa lui spirituală, plină de partituri, de amintiri, și sunete, un fel de Sagrada Família, din care se aude, din când în când, o muzică divină.

Dar iată cum arată și primele imagini ale Chișinăului în ochii copilului plecat la studii Eugen Doga: „Când pășeam pe strada Lenin, mi se părea că tot cerul era împletit cu un fel de sârme: de la tramvaiele care mergeau pe acolo, de la lumina străzii, de la niște linii din perioada interbelică rămase încă nedezmembrate.”

Chișinăul din anii de adolescență ai lui Eugen Doga seamănă cu aparatul de radio construit de el în casa natală, din firele de telefon și tot felul de baterii găsite în tranșee. Prin urmare, nu e de mirare ca în interiorul lui să sălășluiască, agățată de sârmele ghimpate, inima lui Dumnezeu.

Eugen Doga e un mare compozitor și un mare spirit. Cu siguranță cel mai mare pe care l-a dat spațiul românesc în perioada postbelică.

Muzica lui e deopotrivă profund națională și universală.

Dacă ar trebui să folosesc o imagine parabolică pentru percepția muzicii sale, atunci, forțând un pic accentele, aș spune că la auzul uverturilor și simfoniilor sale până și pietrele de pe caldarâm se trezesc din amorțire și încep să danseze transformându-se când în niște clape de pian, când în niște imense canale de armonică.

Compozițiile sale muzicale seamănă cu păsările măiestre ale lui Brâncuși. Semănă și cu Masa tăcerii, și cu Coloana infinită.

Dar oare de ce elita noastră culturală nu i-a acordat nici azi, în spațiul românesc, vorbesc în special de București, cinstea cuvenită?

Drum bun, maestre Eugen Doga! Acolo, în ceruri, în empireu, e locul tău!

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video