Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (I)*

Voi începe cu formularea unor reflecții sumare pe marginea documentului propus dezbaterii publice de Ministerul Educației și Cercetării cu titlul Proiectele planului cadru pentru învățământul ideal. Acest proiect a produs un val puternic de proteste și critici în universități, în școli, în mediile intelectuale, în presă și pe canalele de comunicare în masă. Voci autoritare au atras atenția asupra riscului ca, o dată aplicate ca atare, prevederile acestui „plan cadru”, departe de a contribui la stoparea declinului învățământului liceal în România, după cum se dorește, ar putea adânci criza. Într‑un limbaj rebarbativ, cu unele deficiențe stilistice și discursive, autorii proiectului încearcă, în părțile introductive ale operei lor, să justifice deciziile de reducere, amputare sau chiar eliminare din programele liceale a unor discipline fundamentale ale învățământului modern dintotdeauna, între acestea istoria, geografia și limba latină.

Marea noutate propusă de acest document pare a fi divizarea parcursului liceal în trei secvența complementare, denumite „trunchi comun” (TC), „curriculum de specialitate” (CS) și, respectiv, „curriculum la decizia elevului din oferta școlii” (CDEOȘ). Accentul se va deplasa dinspre parcurgerea obligatorie a materiilor școlare tradiționale, fie ele științele naturii (matematică, fizică, biologie, chimie, geografie) sau științele umaniste (istorie, limba și literatura română, latină, literatură universală etc.) către opțiunea elevului. Ceea ce ar trebui să rămână baza cognitiv-formativă a oricărui elev va fi parcurs în așa-zisul trunchi comun în mod rapid, în primele două clase liceale, cu un număr înjumătățit de ore de clasă. Restul va fi repartizat în CS și CDEOȘ – odioase și opace sigle!

Ceea ce ne atrage în primul rând atenția este intenția evidentă a reformatorilor de a se desprinde total de tradiția învățământului încă actual, în favoarea unei viziuni îngrijorător de contaminate de ideologia, larg răspândită în mediile academice din SUA, pe care o denumim generic prin political correctness, gândire corectă politic. Reamintesc, rezumativ, principiile învățământului public modern, așa cum au fost ele sintetizate de strălucitul gânditor și reformator german Wilhelm von Humboldt (1867‑1935) în urmă cu peste două secole: statul are datoria de a susține integral, logistic și financiar, învățământul public, la toate cele trei paliere ale sale: primar, gimnazial-liceal și universitar; statul nu are nici un drept de ingerință, ideologică sau politică, în proiectarea și desfășurarea învățământului public; la baza învățământului public se află umanismul clasic, greco‑latin, studiul limbilor clasice, greaca și latina constituind pivotul formativ al predării tuturor celorlalte discipline; învățământul public are ca unic scop formarea de cetățeni liberi și responsabili, școala nu pregătește nici militari, nici preoți, nici funcționari, toate specializările fiind ulterioare; în fine, educația nu trebuie orientată nici spre profesor, nici spre elev, ci exclusiv către cunoaștere și către formarea personalității. În locul acestor principii, care și‑au dovedit validitatea timp de peste două secole, pare să se impună o tendință tranzacționist‑mercantilistă, un fel de dorință de a se muta accentul dinspre teorie și învățare, către practică și către specializarea timpurie a tinerilor, încă de la vârsta adolescenței. Își mai pune oare în acest context cineva întrebarea dacă, bazată pe asemenea principii, școala va mai pregăti cetățeni liberi și responsabili sau mai degrabă sclavi moderni motivați de satisfacerea nevoilor primare (panem et circenses!)?

Ocolind cu grijă concepte precum autoritatea profesorului, învățare, concurență, performanță, noua filosofie propusă la baza ciclului liceal aduce în centrul atenției concepte noi și, în aparență, generoase, precum „opționalitate progresivă”, „acomodare și sprijin”, „predictibilitate”, „echitate”, „nevoi individuale și cerințele pieței muncii”, „incluziune”, „evitarea oricărei forme de discriminare”, „specializare timpurie” etc. Totul pare orientat spre interesul elevului. Acesta nu mai trebuie stresat sau traumatizat prin eforturile acumulării de multiple cunoștințe, care nu servesc intereselor vitale și sociale esențiale, ci atras și cointeresat de profesor și de școală în propriul său proces formativ-educativ. Avem de-a face doar în aparență cu o decizie responsabilă și generoasă. Nu trebuie să fi făcut studii aprofundate de psihopedagogie, ai nevoie doar de oarecare practică la catedră ca să știi că adolescentul între 14 și 18 ani are tendința naturală de a ocoli eforturile susținute, așa că, pus să aleagă dintr‑o lungă listă de opționale, el va alege întotdeauna cele mai facile oferte. Limba latină nu va face parte în nici un caz din această listă de preferințe ale elevilor!

Așa încât, pentru a trece direct la tema care mă preocupă, consider că cea mai dramatică și mai gravă decizie între cele preconizate ar fi, din punctul meu de vedere de intelectual umanist, de om al școlii, de lingvist și de filolog clasicist, eliminarea aproape totală a limbii latine din parcursul liceal, cu excepția, remarcabilă, a liceelor confesionale romano-catolice. În rest, limba latină nu mai apare menționată decât ca posibilă materie din seria de materii la alegerea elevului (CDEOȘ). (Va urma)

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video