Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (V)*

De‑a lungul întregului Ev Mediu timpuriu, limbile neolatine sau romanice, pe care le‑am menționat într‑un episod anterior, nu erau decât variante regionale ale latinei populare. Cu timpul, diferențele structurale și comunicaționale dintre acestea și limba latină s‑au acumulat, determinând constituirea unor idiomuri autonome, adică a unor noi limbi. Procesul acesta de apariție a limbilor romanice pare să se fi încheiat în linii mari în preajma secolelor al VIII‑lea al IX‑lea, de pe când datează și cele mai vechi mostre ale noilor limbi: Indovinello Veronese (sfârșitul secolului al VIII‑lea, pentru italiană), Jurămintele de la Strassbourg (842, pentru franceză), Glosas Emilianenses (sfârșitul secolului al X‑lea, pentru limba spaniolă). Aceste noi idiomuri au funcționat exclusiv ca limbi vorbite, latina menținându‑și încă multe secole statutul de unică limbă de cultură și de stat. Ca limbă scrisă și normată prin gramatici și dicționare și cultivată în școlile mănăstirești și în universitățile recent înființate, latina și‑a păstrat o relativă unitate la nivelul gramatical și la cel lexical, dar și‑a pierdut unitatea la nivel fonetic. Regulile de pronunțare, împreună cu distincția fonematică între vocalele lungi și cele scurte, specifică latinei clasice, au fost abandonate. Mai simplu spus, unul și același text scris în limba latină era citit/ pronunțat diferit la Bologna, Sorbona, Oxford sau Tübingen, în funcție de limba maternă a studiosului respectiv. De exemplu, numele preacunoscute Cicero și Caesar, pronunțate în epoca Romei clasice [kikero] și, respectiv, [kaisar], erau rostite de un italian [čičero] și [čezar], de un neamț, scandinav, polon sau maghiar [țițero] și [țezar], de un francez [sisero] și [sezar] etc. Ulterior, în Renaștere, erudiții umaniști, un Erasmus, de exemplu, și‑au dat seama de această „corupere” a rostirii limbii latine și au încercat o reconstituire a pronunției clasice, pe care au numit‑o pronuntio restituta. Dar aceasta este o altă poveste, pe care îmi propun să o discut mai pe larg cu altă ocazie.

Revenind acum la evoluția în sine a limbii latine, în paralel cu literatura laică în limba latină, așa‑numita literatură goliardică, produsă în mediile scolastice, apare încă prin secolul al XI‑lea o poezie în limbile populare. Începutul se face în limba provensală sau occitană prin creațiile poetice ale trubadurilor (provens. trobador, fr. troubadour), cântăreți rătăcitori pe la curțile aristocratice din Provence. Exemplul lor este urmat și în alte limbi, în Germania, de exemplu, unde cel mai important minnesinger a fost Walther von der Vogelweide (m. cca 1230) sau, cam în aceeași epocă, în Italia, de poeți precum Brunetto Latini sau Guido Cavalcanti, promotori ai unui „dolce stil nuovo”, adică al poeziei în limba populară! Stimulat de aceste precedente, Dante compune măreața sa Divina Commedia, prima mare capodoperă într‑o limbă europeană modernă, impunând astfel dialectul toscan ca bază a italienei literare comune. Dincolo de masivele interferențe și referiri la cultura antică (Vergilius însuși îi este călăuză prin infern poetului florentin!) prezente în marele poem, simptomatic este faptul că cele mai importante lucrări de natură teoretică (De vulgari eloquentia și De Monarchia), Dante le‑a scris în limba latină. De menționat că același fenomen de exersare a virtuților artistice ale limbii populare se constată și în Franța, prin creațiile poetice ale lui Charles d’Orléans (m. 1465) sau prin cele ale lui Jean Froissart (m. 1410, poet și cronicar), precum și în Anglia, prin Geoffrey Chauser, cu ale sale povestiri din Canterbury (The Canterbury Tales, cca 1400).

Am evocat aceste momente din istoria principalelor literaturi europene moderne pentru a aduce în discuție un fenomen de maxim interes științific și cultural, și anume îndelungatul proces de emancipare a noilor limbi de cultură din Europa de sub tutela limbii latine. Începutul acestui proces coincide cu vasta mișcare de idei și de noi mentalități pe care o numim Renașterea. Numele acesta tradițional sugerează tocmai nevoia omului european de a „renaște”, întorcându‑se la modelul culturii clasice greco-latine. Cultivarea limbii latine și difuzarea textelor clasice prin tiparul recent inventat devine principalul obiectiv al umaniștilor. Numele lui Marsilio Ficino (m. 1495) este unul din reperele universale ale acestui nou tip de cărturar, prin eforturile sale de a oferi versiuni noi în limba latină ale operelor lui Homer, Hesiod, Pitagora sau Platon. Ca să nu mai vorbim de Erasmus din Rotterdam, admirat și recunoscut de contemporani și de posteritate drept princeps humanistarum, cel care și‑a scris întreaga sa vastă operă în cea mai curată latină clasică. Poziția sa implicit polemică la adresa monopolului exercitat de latina scolastică, socotită de umaniști un idiom osificat și impropriu pentru dezbaterile gândirii intelectuale libere (poziție în mare parte nedreaptă!) se concretizează și instituțional prin înființarea la Leuwen, în 1517, a unui Collegium Trium Linguarum, o „universitate a celor trei limbi”, în care, pe lângă latină vor fi studiate greaca și ebraica. Urmând acest model, regele Franței Francisc I va fonda în 1530, la Paris, ca o contestare explicită a autorității Sorbonei, un Collège Royal, devenit ulterior Collège de France. Aici, alături de latină, greacă și ebraică, urma să fie cultivată și limba franceză, pe care regele reformator voia să o impună ca limbă oficială; ceea ce va și face peste câțiva ani, în 1539, prin decretul de la Villers‑Cotterêts, în care franceza este declarată unica limbă oficială, la curte, în administrație și în justiție.

Opera capitală a lui Isaac Newton

Latina își va urma însă multe secole încă, drumul său de limbă a Bisericii și a științei. Este de ajuns, cred, să menționăm că opere de însemnătate epocală ale modernității, precum tratatul astronomic heliocentric (De revolutionibus orbium coelestium, 1543) al lui Nicolaus Copernicus sau tratatul despre mecanica cerească al lui Isaac Newton (Philosophiae naturalis principia mathematica, 1688) au fost scrise și tipărite în latină, singura limbă, la momentul potrivit, în stare să fie înțeleasă de întreaga comunitate a oamenilor de știință. (Va urma)

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video