Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (VI)*

Sintetizând cele menționate în episoadele anterioare, vom spune că, în zorii modernității europene, limba latină și‑a păstrat și consolidat statutul de limbă universală a științei. În toate mediile intelectuale, în universități, academii, în publicații științiifice, peste tot în Europa, din Spania până în Suedia și din Anglia până în Polonia, ba chiar și la Academia întemeiată de țarul Petru cel Mare la Sankt Petersburg în 1724, se scria și se vorbea acea variantă care începuse să fie numită latina savantă sau latina modernă. Toate științele, de la matematică, chimie, fizică și astronomie, până la botanică și zoologie, ca să nu mai vorbim despre filosofie, medicină, teologie și drept, erau predate și învățate în limba latină. Prelegerile și conferințele, examenele, dizertațiile se desfășurau, publicațiile științifice se scriau integral în limba latină, ceea ce asigura o rapidă difuzare a descoperirilor științifice în mediile savante de pretutindeni.

Marele gânditor Gottfried Wilhelm Leibniz și‑a scris operele de fundamentare ale matematicii moderne în limba latină: Dissertatio de Arte Combinatoria (1666), Disputatio metaphysica de principio individui (1666), Hypothesis Physica Nova (1671), Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (1684). Ilustrativ în acest sens este și exemplul marelui tratat de sistematizare a științelor naturii (Systema naturae) al lui Carl von Linné, ajuns în 1758 la a zecea ediție. Geniala idee a învățatului suedez de a pune ordine în numele populare ale tuturor viețuitoarelor, plantelor, sau animalelor, prin impunerea denumirii latine ca reper unic pentru specialiști, a dat un impuls puternic cercetărilor biologice, iar sistemul este în funcțiune și astăzi! În universitățile tradiționale din Europa, latina a fost limba oficială până târziu, către sfârșitul secolului al XIX‑lea, ultimele facultăți care au adoptat limba națională în locul limbii latine fiind cele de drept și de medicină. Limba latină a rămas atât de intim legată de dinamica internă a profesiilor de jurist și medic (terminologiile!), încât medicina și dreptul sunt și astăzi singurele facultăți nefilologice care au păstrat studiul latinei între disciplinele obligatorii. În multe din universitățile de prestigiu din Anglia sau Germania, latina a rămas în continuare ca limbă oficială, alături de limba modernă a statului respectiv, putând fi aleasă de studenți pentru a‑și redacta disertațiile. Într‑o conferință ținută la Iași prin 1992, profesorul Eugenio Coseriu relata amuzat și ironic stânjeneala comprehensivă a membrilor comisiei, puși să evalueze și să asculte teza de doctorat a unui tânăr portughez care, aflând de paragraful respectiv din regulamentul universității din Tübingen, a ales să își susțină teza în… limba latină! Omul învățase într‑un liceu iezuit în care totul se făcea pe latinește!

Ediția a zecea a capodoperei lui Carl von Linné

Teza de doctorat (Leipzig, 1666) a lui Gottfried Wilhelm Leibniz

 

Să nu uităm de asemenea că la Vatican limba oficială a rămas limba latină, deși la Conciliul Vatican II din 1962, Biserica Catolică a luat decizia istorică de a permite desfășurarea liturghiei în limbile populare!

Pe parcursul întregului secol al XX‑lea, în învățământul public din țările europene și din America latina a continuat să ocupe un loc central între materiile de studiu de la nivel liceal. În conștiința publică a națiunilor europene, latina a fost și este încă percepută ca o marcă a distincției și nobleței intelectuale. Doar limbile elină și sanscrită sunt comparabile cu latina ca nivel de cultivare și rafinare gramaticală, conceptuală și discursivă, De altfel, aceste trei limbi, cele mai cultivate din istorie, s-au aflat și la baza eforturilor de creare a lingvisticii comparativ‑istorice de la începutul secolului al XIX‑lea. Învățarea latinei este concepută de mulți și azi ca un ritual de inițiere, un zid care trebuie escaladat cu efort și îndârjire, pentru formarea unei gândiri critice flexibile și a unui caracter puternic. Abundă mărturiile unor mari oameni de știință, cele mai cunoscute fiind afirmațiile lui Albert Einstein, care au declarat că studiul gramaticii limbii latine în școală a contribuit decisiv la antrenarea întru performanță a minților lor. Morfologia latină posedă un grad înalt de claritate, la care se adaugă subtilitatea uluitoare a lexicului, precizia și flexibilitatea regulilor sintactice, toate aceste caracteristici fiind dobândite de‑a lungul îndelungatului exercițiu discursiv tezaurizat în texte, începând cu cele din antichitatea clasică și din patristică, din Scolastică, din Renaștere și până la cele din epoca modernă. Substituindu‑se, după cum am arătat mai sus, limbii latine în funcțiile sale culturale, limbile naționale poartă toate, fără excepție, pecetea milenarei tutele a limbii latine. Nu doar culturile bazate pe limbi romanice, ci și celelalte importante națiuni cultivate (Kulturnationen) ale Europei, precum cea germană, cea engleză, cea olandeză sau cele scandinavice, și‑au forjat limbile lor literare având ca reper latina, ci inclusiv limbile slave moderne, de la polonă, cehă, slovenă, slovacă și croată; până chiar și sârba, bulgara, ucraineana sau rusa au adoptat pe scară largă vocabularul intelectual de origine latină, ceea ce face ca traducerea dintr‑o limbă europeană într‑alta să fie relativ ușoară. Terminologia gramaticală, în întregime, este latinească în toate limbile: vocală, consoană, caz, mod, indicativ, nominativ etc., etc. sunt cuvinte pe care, cu adaptările fonetico-morfologice inerente, le recunoaște și le înțelege orice elev european. Comunitatea conceptuală europeană este o realitate, bazată pe seriile terminologice comune tuturor științelor și pe nucleul lexicului intelectual comun, forjate în diferite limbi pe bază de radicali latinești.

Împreună cu greaca veche, latina definește nucleul dur și fundamentul de neclintit ale identității europene, repere pe care le denumim prin sintagma umanism clasic. Învățarea limbilor clasice permite accesul direct la texte; caracterul exemplar, paradigmatic al literaturii greco-latine a fost verificat în secole de cultură europeană. O ruptură brutală de această tradiție milenară ce consecințe poate avea? (Va urma)

 

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

 

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video