Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (VII)*

La apariția primelor lor formațiuni statale, în secolele al XIII‑lea – al XIV‑lea, românii au fost plasați de istorie în sfera cultural‑ecleziastică bizantină și, ulterior slavonă. Limba slavonă a devenit și a rămas timp de câteva secole, limba oficială a statului și limba Bisericii Ortodoxe, îndeplinind aceeași funcție de „limbă suprapusă” (roofing language, Dachsprache) pe care o îndeplinea latina în Occident. La curțile domnești din Moldova și Țara Românească au existat și scribi care cunoșteau limba latină, pentru întreținerea relațiilor diplomatice cu țările occidentale. Știm, de exemplu, că tratatul dintre Ștefan cel Mare și regele Cazimir al IV‑lea al Poloniei a fost redactat în limbile latină și slavonă.

Constatarea romanității numerosului popor valah din Balcani și Carpați se găsește la numeroși istorici bizantini, italieni, germani polonezi sau maghiari, unii dintre ei de origine valahă, precum Nicolaus Olachus (1453‑1568). O admirabilă sinteză asupra acestei problematici găsim în lucrarea lui Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei, ediția a II‑a, revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București, 1993. Cât privește conturarea la românii înșiși a ideii despre romanitatea poporului român și, implicit, despre latinitatea limbii române, aceasta se petrece în secolul al XVII‑lea, cronicarii moldoveni fiind primii care o afirmă explicit și argumentat. Am tratat cu alte prilej mai pe larg aceste aspecte (vezi aici). Configurarea identității românești moderne, așa cum o simțim astăzi, formată pe convingerea originii latine a limbii române și perpetuată prin educația școlară, a fost rezultatul unui proces istoric destul de îndelungat, care a avut punctul final și culminant pe la jumătatea secolului al XIX‑lea. Menționez doar câteva momente mai semnificative ale „contactelor” românilor cu limba latină.

Palia de la Orăștie, tipăritură din anul 1582, conține primele două cărți ale Vechiului Testament, traduse de un grup de cărturarii români din Banat care acceptaseră confesiunea calvină. Aceștia se prezintă pe ei înșiși în prefața cărții astfel: Mihail Tordaşi, „episcop al Ardealului”; Ştefan Herce, „propovăduitorul Evangheliei în Sebeş”; Efrem Zacan, „dascăl în Sebeş”; Moise Peştişel, „propovăduitorul Evangheliei” în Lugoj, şi Archirie, „protopopul comitatului Hunedoarei”. Sursa traducerii este Biblia maghiară a cărturarului clujean Gáspár Heltai. Motivul pentru care menționez numele celor patru cărturari este acela că în tipăritura lor apare pentru prima dată forma români, în loc de rumâni, forma istorică și etimologică, larg răspândită în vechile texte românești. Avem de-a face evident cu o opțiune simbolică pentru sublinierea relației istorice necesare între român și romanus. Cam din aceeași epocă, și anume din anul 1581, datează și un masiv manuscris conținând un text delegi (pravilă), semnat de un anumit Lucaci, profesor de limbă latină la școala mănăstirească de la Putna, care se prezintă pe sine, cu două cuvinte latinești, drept ritor și sholastic! Din secolul următor avem date documentare abundente prin care se atestă că latina se predă și se învață în școlile mănăstirești importante (Târgoviște, Putna, Iași). Un cărturar proeminent, Daniile Panoneanul, autor-traducător al Îndreptării legii, Târgoviște, 1652 și al unei versiuni integrale a Vechiului Testament, tradus după slavonă și după Vulgata (Ms. BAR 4389) a fost profesor de limba latină la școala superioară din fosta cetate de scaun a Țării Românești. Un Udriște Năsturel, mare logofăt al țării și cumnat al voievodului Matei Basarab, era un cărturar atât de rafinat încât a decis să traducă din latină în slavonă celebra carte de devoțiune creștină De imitatio Christi a lui Thomas a Kempis. Un alt erudit, ardelean de această dată, Teodor Corbea, a redactat în ultimul deceniu al secolului al XVII‑lea un voluminos lexicon latin-român (Dictiones latinæ cum valachica interpretatione). Secolul al XVII‑lea este de altfel, din punct de vedere al orientării elitei românești către cultura clasică, secolul marilor „umaniști”, instruiți direct la reputate instituții de învățământ superior de la Padova (Stolnicul Constantin Cantacuzino), de la Constantinopol (Nicolae Spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir) sau din Polonia (Grigore Ureche, Miron Costin, Sfântul Ierarh Dosoftei). Prin ei, prin acești cărturari umaniști, patriotismul românesc capătă un contur ferm prin formulări memorabile precum cea a cronicarului Grigore Ureche (Românii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag). În cele două academii domnești de la Iași (întemeiată în 1707 de Antioh Cantemir) și București (1694, întemeietor: Constantin Brâncoveanu), deși limba de predare era greaca, latina ocupa un loc secundar important în formarea tinerilor cărturari, în genere fii de boieri. Marele campion al acestei mișcări de afirmare a romanității și latinității românilor a fost, desigur, Dimitrie Cantemir, ale cărui opere scrise în limba latină au fost tipărite și cunoscute în mediile savante din Occident.

Influența decisivă a limbii și culturii latine la configurarea identității moderne a românilor s‑a exercitat, începând pe la jumătatea secolului al XVIII‑lea, ca efect al creării la 1700 a Biserici Române Unite cu Roma. Marii cărturari iluminiști pe care îi desemnăm generic prin Școala Ardeleană au aparținut acestei Biserici. (Va urma)

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video