Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (X)*

Accentul constant și insistența cu care subliniez aportul ideii romane și occidentale la construirea identității naționale moderne se justifică prin logica argumentativă centrală a acestei pledoarii pentru menținerea studiului limbii latine în învățământul românesc. Menționam data trecută că un decret guvernamental din 1861 al guvernului Cuza statua definitiv înlocuirea grafiei cirilice cu grafia latină la toate palierele funcționale ale limbii române în noul stat, Principalele Române Unite. Actul legislativ a consfințit de fapt un consens național cvasi‑unanim, utilizarea alfabetului latin fiind deja larg răspândit în presă și în alte tipuri de tipărituri. Ponderea identitar‑simbolică enormă a grafiei latine a creat în societate un acord împărtășit inclusiv de către majoritatea clerului ortodox, care putea vedea, în mod justificat, în grafia chirilică o marcă a tradiției bisericești; așa încât, supunându‑se opiniei publice și deciziei Statului, Biserica Ortodoxă a trecut la tipărirea în grafie latină a cărților de cult.

Decizia legislativă nu a putut rezolva însă toate problemele practice provocate de introducerea noii grafii. Inventrul fonematic al limbii române conține o serie de foneme (sunete-tip) care îi sunt proprii și pentru care alfabetul latin clasic nu deținea litere corespunzătoare: [ă], [î], [č], [ğ], [ș], [ț], [j], la care se adaugă diferiți diftongi și triftongi specifici. În absența unor reguli sau norme comune, fiecare autor, editor sau tipograf aplica o grafie latină după cum credea de cuviință. Nu este exagerat să spunem că stabilitatea și precizia pe care grafia chirilică românească le dobândise (în special în cărțile bisericești) printr‑o practică seculară, au fost înlocuite cu un fel de haos inconfortabil și contraproductiv. Întemeierea Academiei Române a avut drept scop prioritar tocmai remedierea acestei anomii ortografice devenite supărătoare. Obiectivele unice declarate de întemeitorii forului academic românesc au fost elaborarea unui sistem ortografic unitar, a unei gramatici normative și a unui mare dicționar „general, istoric și poporan” al limbii române. Reamintesc faptul că, numit inițial Societatea Academică Română (din 1879 declarată Academia Română!), gremiul academic întrunea un număr relativ restrâns de membri, desemnați dintre cei mai cunoscuți filologi și istorici din toate provinciile locuite de români. Tabloul cu portretele acestor membri fondatori, alcătuit în anul 1867, indică, la o examinare atentă, faptul că majoritatea lor nutreau convingeri latinizante și etimologizante, în sensul că propuneau ca limba latină să fie reperul central al acțiunii de normare și modernizare a limbii naționale.

Nu întâmplător, elocvent pentru predominarea ideilor latinizante în rândul primei serii de membri ai Academiei este faptul că în centrul tabloului (pe care îl reproducem mai jos) se află portretul lui Timotei Cipariu (1805‑1887), de o dimensiune sensibil mai mare decât cele ale colegilor săi, între care recunoaștem chipurile lui Vasile Alecsandri și Ion Heliade-Rădulescu. Canonicul de la Blaj, polihistor și poliglot recunoscut în unele medii academice europene, se bucura deopotrivă printre contemporani de recunoașterea unei autorități aproape absolute în chestiunile referitoare la principiile de reformare ale limbii române literare. El a fost, de altfel, cel care a și prezentat colegilor academicieni primele două proiecte privitoare la gramatică și la ortografie, care trebuiau să devină documente oficiale. Sarcina regularizării vocabularului și‑au asumat‑o latiniștii August Treboniu Laurian (care i‑a succedat lui Heliade în calitate de președinte al Academiei) și Ioan Massim. Asociindu‑și alți doi cunoscuți cărturari cu vederi latinizant-etimologizante, ardeleni și ei, și anume George Barițiu și Iosif Hodoș, cei doi reușesc tipărirea în 1871 (vol. I) și 1876 (vol. al II‑lea) a dicționarului academic, intitulat (în grafia originală) Dictionariulu limbei romane, dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana.

Sunt cuprinse în dicționar exclusiv cuvintele de origine latină, la care se adaugă un număr consistent de împrumuturi neologice din latina savantă sau din limbile romanice, precum și numeroase creații lexicale ale autorului dicționarului, care trebuiau să înlocuiască din uz cuvinte de alte origini (slave, maghiare, turcești etc.). De exemplu, bellu trebuia să înlocuiască pe război, amor pe iubire etc. Restul cuvintelor, cele mai multe curente în uzul popular, fuseseră relegate într‑o anexă a dicționarului, intitulată Glossariu care coprinde vorbele ’din limb’a romana straine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa.

În pofida numeroaselor calități intrinseci de ordin științific și practic, proiectele de reformă ortografică, gramaticală și lexicală ale academicienilor cu vederi etimologizante (celor deja menționați li s‑au alăturat și alți colegi cu orientări asemănătoare, precum Alexandru Papiu Ilarian, Gheorghe Munteanu, Grigorie Tocilescu, Ioan Caragiani), au fost primite cu răceală și ostilitate de o mare parte a publicului intelectual, în special de către scriitori. Adepții curentului denumit ulterior „național‑popular”, în fruntea cărora s‑au impus un Titu Maiorescu și un Alexandru Odobescu, calificau drept iraționale și greu de aplicat regulile și normele propuse de învățații latinizanți. Treptat, acest fel de a vedea lucrurile, luându‑se ca referință de bază limba literară deja existentă în uzul popular și în texele scriitorilor, a învins și în Academia Română. Între textele de referință în epocă, importante în ceea ce privește ortografia, este de menționat amplul studiu Despre scrierea limbei romîne publicat în anul 1866 de Titu Maiorescu. Principiile unei grafii latine pe baze fonetice, cu unele concesii importante făcute etimologismului, au fost reluate de autor în două rapoarte prezentate Academiei în anii 1880 și 1904. Aceste rapoarte maioresciene au stat la baza ortografiei românești actuale.

Ideile generoase ale ardelenilor, care, trebuie să o recunoaștem, se bazau pe o iluzorie presupunere că, în timp, cunoașterea limbii latine va cuceri „norodul”, au căzut în desuetudine, unii autori neezitând să vorbească mai târziu despre un „extremism latinizant”. Cu acuitatea‑i recunoscută, Mihail Kogălniceanu socotea de cuviință, la un moment dat, să vorbească despre meritele pe care și le câștigase în lupta sa împotriva „latinomaniei”, iar un Caragiale a ridiculizat cu aplomb purismul latinizant al ardelenilor, dacă ar fi să ne reamintim doar de nemuritoarea figură a dascălului Marius Chicoș Rostogan sau de rătăcirile bietului călător între străzile Pacienții și a Sapienții, într‑un București canicular.

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video