Salvați limba latină ca fundament al învățământului umanist (XI)*

Închei excursul istoric privind progresul cultivării limbii latine în societatea românească prin menționarea momentului când, în procesul de modernizare a societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, organizarea și modernizarea învățământului public a ocupat un loc central. Întemeierea celor două mari universități, cea de la Iași (1860) și cea de la București (1864), corelată cu crearea unei rețele de licee în cele mai importante orașe ale României, a oferit și studiului limbilor clasice un cadru adecvat. Documentele de arhivă și lucrările de istorie a învățământului românesc atestă în mod convingător marea pondere acordată limbilor clasice în educația tinerilor români, în special prin legile propuse și impuse de către cei doi reformatori providențiali ai școlii românești, Spiru Haret și Constantin Angelescu. Se poate spune, fără teama de a exagera, că, alături de istorie, de limba și literatura națională, latina a fost unul dintre pilonii centrali ai învățământului public românesc. Aproximativ șase generații de intelectuali români au asimilat la vârsta potrivită spiritul limbii latine, în care au ajuns să o vadă ca un certificat de noblețe spirituală, o punte între culturile naționale europene și un contrafort al tradiției europene comune, ca să nu mai vorbim de avantajul practic, decisiv pentru orice profesiune intelectuală, de a asimila cu ușurință terminologiile științifice și tehnice, bazate pe radicali lexicali latinești sau grecești.

Cât despre funcția de ferment al identității naționale moderne, aspect pe care l‑am tratat în episoadele anterioare, mai trebuie menționat în context și enorma însemnătate simbolică și politică pe care a avut‑o în fosta Moldovă sovietică, la începutul anilor 1990, decizia elitei basarabene de înlocuire a grafiei rusești cu grafia latină, în cadrul a ceea ce ei numeau „lupta pentru limbă și scriere”, adică, în fond, lupta pentru recuperarea identității românești, una și indivizibilă.

Avem astăzi în țară patru centre universitare (București, Iași, Cluj și Timișoara) unde funcționează secții, departamente sau catedre de limbi clasice, în cadrul cărora s‑au format câteva generații de profesori de latină pentru liceu. Există de asemenea o rețea de licee de specialitate cu profil filologic sau umanist în care încă se mai predă limba latină. Diminuarea drastică a numărului de ore de latină de la nivelul liceal va conduce inerent la micșorarea numărului tinerilor dispuși să devină profesori de latină la liceu. În cazul în care, peste un timp oarecare, se va ajunge la concluzia că renunțarea la limbile clasice, în special la latină, a fost o eroare, pe ce bază se va mai putea (re)construi o tradiție? Mă întreb: Dacă nu vom pregăti câteva zeci de specialiști în latină și greacă, cine va duce la capăt anevoioasa acțiune de editare și traducere a zecilor de mii de documente din arhivele României? Cine va mai traduce în limba română, pentru un public cult, măcar sutele de texte de istorie, filosofie, literatură, teologie, științe rămase încă netraduse în românește?

În încheiere, voi menționa, cu emoție și recunoștință numele filologilor clasiciști români ale căror lucrări (traduceri, antologii, dicționare, studii monografice, manuale, tratate) au contribuit la formarea mea și mi‑au mediat accesul la cunoașterea culturii antice. Din generația întemeietorilor din universități menționez numele următoare: Constantin Balmuș, Ștefan Bezdechi, Ioan Banu, N.I. Barbu, Vlad Bănățeanu, Vasile Bogrea, Teodor Capidan, Eugen Cizek, Iancu Fischer, Aram Frenkian, Alexandru Graur, Vasile Grecu, Gh. Guțu, Nicolae Herescu, Eugen Lovinescu, I.M. Marinescu, Maria Marinescu‑Himu, Haralambie Mihăescu, George Murnu, Theodor Naum, Cezar Papacostea, Vasile Pârvan, D. M. Pippidi, Cicerone Poghirc, Gheorghe Popa-Lisseanu, Demostene Russo, Theofil Simenschi, Orest Tafrali, Iuliu Valaori, Lucia Wald. Din generația medie îmi amintesc de numele unor Ion Acsan, Radu Alexandrescu, Francisca Băltăceanu, Florica Bechet, Gheorghe Ceaușescu, Alexandru Cizek, Eugen Cizek, Traian Costa, Petru Creția, Gabriela Creția, Traian Diaconescu, Florea Fugariu, Constant Georgescu, Maria Hetco, Gabriel Liiceanu, Liana Lupaș, Alexandru Miran, Mihai Nasta, Mihai Nichita, Simina Noica, Mihaela Paraschiv, Stella Petecel, Adelina Piatkowski, Virgil Popescu, Dan Slușanschi, Nicolae Șerban Tanașoca, Manuela Tecușan, Gheorghe Tohăneanu, Felicia Vanț‑Ștef, Toma Vasilescu. Pe mulți dintre ei am avut ocazia, de‑a lungul timpului, să îi cunosc și personal. În fine, din generația mai recentă am frecventat cu folos operele unor Vlad Alexandrescu, Marius Alexianu, Claudiu Arieșan, Alexander Baumgarten, Marian Ciucă, Ștefan Colceriu, Andrei Cornea, Ioana Costa, Tudor Dinu, Liviu Franga, Teodor Georgescu, Ana-Cristina Halichias, Dan Negrescu, Claudia Tărnăuceanu. Sper ca prietenii ale căror nume nu am reușit să mi le aduc aminte vor fi înțelegători!

Între cei care au contribuit nemijlocit și decisiv la orientarea mea spre studiile clasice, Cornelia Matinca, profesoara mea de limbă latină de la liceul nr. 4 din Constanța este, de departe, cea mai importantă. Abia venită de pe băncile facultății, inimoasă, tandră și exigentă în același timp, mi-a trasat un program de studiu special, diferit de al celorlalți colegi, mi-a furnizat cărțile necesare, inoculându‑mi convingerea că altă cale decât limba latină pentru mine nu există.

Cum aș putea să uit apoi sutele de ore de seminar în care minunatele mele profesoare de la catedra de clasice de la Filologia ieșeană de pe la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut m‑au familiarizat cu marile texte ale literaturii latine, de la Cicero și Cezar până la Vergilius, Horatius sau Ovidius? Tinere, elegante și de o distincție specială, Niculina Todirașcu, Ana Cojan, Mihaela Paraschiv și Luminița Fassel, „cele patru muze”, după cum le numeau cu invidie admirativă colegele mele de la grupa de „latină secundar”, își exercitau vocația cu întregul entuziasm al tinereții. Cu Simina Noica, care făcea săptămânal naveta de la București, am parcurs, în două semestre, elementele morfologiei și ale lexicului limbii eline. Traian Diaconescu, singurul, la vremea aceea, cu calificare doctorală, ținea toate cursurile prevăzute de programă, de la morfologie și sintaxă latină și până la istoria literaturii latine și didactica predării limbii latine. Fiindcă se întâmpla uneori ca una dintre „doamnele de latină” să nu poată veni la cursuri, „suplinitorii” lor benevoli erau câțiva dintre „seniorii” (cum se spune acum eufemistic), cu nume încă vestite printre populația școlărească a Iașilor: Cicerone Călinescu, Nicolae Baran și Octav Thaciuc. Cu ultimul dintre ei am avut privilegiul să îmi consolidez, gratis, cunoștințele de gramatică latină, căci iscusitul pedagog bucovinean, cu sarcasmul său inimitabil, acceptase să pregătească „pro bono” pe cei câțiva candidați (40 pe un loc la filologia ieșeană!) care optaseră pentru limba latină la examenul de admitere.

Nu uit să îmi menționez și colegele mele de grupă, căci, cu excepția lui Marcel Sâmpetru, toate erau fete: Lucia-Gabriela Ionescu, Anca Ionescu, Viorica Pavel, Veronica Sâmpetru, Ana Cepoi, Valentina Olaru și Ela Manovici. Am indicii credibile că toate au optat pentru a preda limba latină pe la diferite licee din zona Moldovei.

Figura profesorului de latină nu a fost niciodată prea simpatică printre băieții liceelor de odinioară. O expresie ironică și, deopotrivă, nostalgică acestei figuri a dat, în maniera lui inimitabilă, George Călinescu, el însuși profesor de limba latină pe la București și Timișoara, la începutul carierei sale. În anul 1960, „divinul critic” a scris deliciosul poem Profesorul de latină, pe care îl citez integral: „Profesòrul de latină în clasă intra cu zel/ Cum suna din clopoțel./ Suflând nasul cu amploare, sfătos (sinistru prolog!)/ Ne găbjea prin catalog./ Câteodată dus de Furii, ca o pătimașă Fedră,/ Ne chema cârd la catedră,/ Ne cerea să știm iubirea dintre Hèrcule și Màlis/ Sau Mercur și Acacàllis./ Te prindea în ignoranță? îți găseai cu el beleaua,/ Harș la palmă cu nuiaua!/ Foarte meșter la scandare, nicicând nu părea sătul/ De Properțiu și Catúl. Declama în gura mare, sugând buza cu nesațiu/ Pe Virgil și pe Horațiu./ De emoția lecturii își ciupea vârful de nas/ Solzos ca un ananas;/ Când spunea povestea Troiei și‑a nenorocitei Thebe/ Eram pentru el o plebe/ Către care juca teatru, ridicat de pe un tron,/ Ca nebunul de Neron./ Noi urlam, băteam cu rigla, miorlăiam, cotcodăceam,/ Un scandal urât făceam./ Curios! Atunci magistrul, prins de textul lui sonor,/ Părea absorbit de‑un nor./ Când vorbea de amazoane că dormea în pat s‑ar zice/ Cu regina Harpalyce./ Orice băutură nouă o clasa cu scârbă sub/ Vinul clasic de Caecub./ Mă întreb dacă săracul, când mânca umil la birt/ Nu se‑mpodobea cu mirt./ El credea când pe o bancă șoptea numele Lalagii/ A fi sub tegmine fagi./ Nu gustam pe vremea ceea, o Zevs, măslina venafră/ Și nici laptele de capră./ Cum ieșii pe poarta școlii cu necaz am pus sigiliu/ Peste sulul lui Virgiliu/ Și‑am legat îndată bine cu sfori tari și cu peceți/ Textul celorlalți poeți./ Astăzi dascălul teribil reieșindu‑mi înainte/ Râde candid și cuminte./ Abia azi când viața doare înțeleg că este bine/ să cresc turme și albine.”

Pe scurt: efortul de a învăța limba latină, alături de științele „tari” și de istorie, îl va ajuta pe tânărul în formare să devină un cetățean liber și nu un robot sau un sclav modern spălat pe creier, incapabil de o judecată proprie și, în consecință, ușor de manipulat, potrivit vechiului adagiu „panem et circenses”. Cel mai bine a înțeles acest adevăr elementar al pedagogiei ilustrul Wilhelm von Humboldt, ale cărui reforme în învățământul german din primele decenii ale secolului al XIX‑lea au propulsat Germania pe piedestalul unui model pentru celelalte Kulturnationen ale Europei. Ofer și în contextul de față un citat ilustrativ din gânditorul german: „Există anumite cunoștințe care trebuie să fie generale și, mai ales, o anumită educație a minții și a caracterului care nu trebuie să lipsească nimănui. Evident, fiecare este un bun meșteșugar, comerciant, soldat și om de afaceri numai dacă este, în sine și fără a ține cont de profesia sa, o persoană și un cetățean bun, decent și luminat în funcție de statutul său. Dacă școlarizarea îi oferă ceea ce este necesar pentru aceasta, el va dobândi mai târziu atât de ușor abilitatea specială a profesiei sale și va păstra întotdeauna, așa cum se întâmplă atât de des în viață, libertatea de a trece de la una la alta.”

Îndrăznesc să afirm că, prin marginalizarea totală a studiului limbii latine în școala românească, nu limba și cultura latină ca atare vor avea de suferit, ci, cred, cel mai grav va fi afectată existența însăși a culturii române. Cred că ne aflăm în fața unui moment crucial nu doar pentru învățământul românesc și pentru soarta unei generații întregi de tineri, ci, poate, pentru însăși supraviețuirea conștiinței identitare românești, așa cum s‑a configurat ea de două secole și cum am fost învățați să o simțim și să o cultivăm. Ce vom face? Vom renunța definitiv la limba latină, sau vom lua aminte la decizia cărturarului de pioasă memorie Mihai Șora care, ca ministru al învățământului în primul guvern de după 1989, a decis introducerea studiului obligatoriu al limbii latine în toate liceele și facultățile de profil umanist din România?

 

*Textul reprezintă o prelucrare a intervenției pe care autorul a avut‑o în cadrul Adunării Generale a Academiei Române din data de 12 februarie 2025.

 

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video