Săracii copii bogați

S-au adunat prea multe situații pe acest subiect în mintea mea și am simțit nevoia să privesc un pic problema în ochi și să-i despic firul în patru.

Una dintre situații am întâlnit-o în timp ce așteptam să îmi vină rândul la o bancă, asta de fapt a declanșat întreaga mea analiză. O mamă care locuia undeva în afara orașului, în județ, se plângea unei cunoștințe de lângă ea că băiatul ei, în clasa a 9-a, trebuie să se trezească la 4 dimineața ca să meargă la școală, în oraș, cu microbuzul sau vreo ocazie. Pe drumul de întoarcere e la fel de greu, ajungând acasă în jurul orelor 17-18, ca un adevărat adult care face naveta și lucrează o zi plină.

Eu personal nu puteam concepe un asemenea program pentru că aș fi exact la polul opus, dacă aș compara aceeași perioadă, aceeași vârstă. Primii 8 de ani de școală i-am făcut la „Cantemir”, având domiciliul în Podu Roș. Făceam cel mult 10 minute pe jos la dus. La întors îmi lua uneori și câte două ore pentru că pierdeam vremea cu colegii prin cartier și nu mă lăsam până ce nu mă dobora foamea.

Următorii doi ani i-am făcut la „Racoviță” care era și mai aproape de casă. Mă trezeam uneori dimineața la 8 fără 10 minute. Chiar și așa întârziam aproape în fiecare zi!

Dar ultimii doi ani de liceu, i-am făcut la „G. Ibrăileanu”, în Copou. Mergeam cu tramvaie supraaglomerate, uneori atârnând pe scară sau cocoțându-mă pe tamponul dintre vagoane, cam cum merg indienii pe acele trenuri pline până la refuz care arată ca niște ciorchini de struguri umani. Dar deja acei ani nu se mai pun pentru că la vârsta respectivă ești aproape adult și pe cont propriu. Nimănui nu-i mai este milă de tine.

La copiii sub 14-15 ani însă e altceva. Ți-e milă de unul care se chinuie să ajungă la școală, sau să facă orice presupune efort. Îi vezi așa mici și fragili și te gândești să îi protejezi cât poți de mult. De aceea, părinții grijulii, cu bani și cu timp liber fac tot posibilul să le ușureze viața și îi aduc cu mașina până în poarta școlii. La toate școlile și liceele din orașul Iași se găsește același fenomen, nu cred că este vreo excepție.

Ba chiar și în unele medii rurale mai apare. La noi, în Valea Lupului, de pildă, la prima oră, sunt niște aglomerații pe drumurile noastre sătești către școală, ceva de nedescris. Zici că e metropolă, nu alta. Unii locuiesc chiar și la 10 minute de mers pe jos, dar vin cu mașina, ca nu cumva elevul să facă vreun efort ori să sufere de vreo traumă mergând în cele două picioare din dotare.

La sfârșitul orelor e mai lejer pentru că nu termină toți în același timp, slavă Domnului…

Școala nouă din comună e situată într-o zonă unde nu este drum asfaltat, iar cozile astea sunt toate prin pietre și noroaie unde s-ar merge mult mai ușor pe jos, cu încălțăminte adecvată, decât cu mașina. Mai mult decât atât, singurul pod rutier care asigura o comunicare în ciclu cu restul satului este în lucru, prin urmare toate mașinile care ajung în fața școlii trebuie să întoarcă pe același drum. Sunt aproximativ 150-200 de metri de coșmar. De aceea, cum spuneam, dimineața e crimă. Mai sunt și elevi care vin pe jos sau cu autobuzul, evident, dar foarte mulți sunt aduși plocon și „descărcați” la scara instituției. Nu oprește niciunul la 5 minute de mers pe jos de intrare, la prima intersecție de unde poate ajunge singur, Doamne ferește! Nu, ei trebuie să vină pe patru roți fix până la ușa clădirii ca președinții de stat și de guvern.

Am uneori drum către sau dinspre Copou și trebuie să trec prin fața Colegiului „Negruzzi”. Este exact aceeași problemă. Dimineața și în jurul orei 12 e jale. Mașinile opresc la trecerea de pietoni din fața liceului pentru a-și lăsa ori lua copiii de la „lucru”.

Și care e problema? ar întreba cineva. De ce să nu aibă voie părinții să își ducă odraslele cu mașina până la poarta școlii? Ce poate fi rău în asta?

Nu știu cum să zic, dar e mult rău. Eu, de exemplu, îi las pe ai mei în apropierea școlii, de unde mai au de mers vreo 3-4 minute pe jos și chiar și în situația asta cel puțin unul protestează. Că de ce nu îi duc până în fața școlii, cum fac ceilalți părinți „grijulii”? De ce îi las să meargă pe jos prin pietre, noroi, poate chiar să întârzie la școală?!… De ce îi abandonez?!!!…

Despre asta e vorba când spun de rău, despre lipsa de adaptare la greutățile vieții. Asta e marea greșeală. Și nu e una de neglijat, este una extrem de gravă.

E o frază care am observat că circulă pe rețelele de socializare. Nu știu de unde e că sursele sunt încurcate rău, dar se găsește un mare adevăr în ea. Zice așa: „Vremurile grele creează oameni puternici, iar vremurile bune, oameni slabi”…

Copilul care trebuie să se trezească la ora 4 dimineața ca să ajungă la 8 la școală, iar înapoi acasă la ora 5 sau 6, călătorind zeci de kilometri, inclusiv pe jos, iese din toată aventura asta zilnică mult mai puternic și mai adaptat la ce este greu decât unul care este dus zi de zi, fără nicio excepție, cu mașina de către părinți sau angajații părinților până în poarta școlii.

Același lucru este valabil pentru aceia care sunt nevoiți prin conjunctură sau natura lucrurilor să își facă singuri de mâncare, care își spală hainele, care își fac curățenie în casă, care își îngrijesc frații mai mici sau bolnavi, ori chiar părinții. E adevărat că poate cei aduși la școală vor fi mai odihniți, vor avea posibilități mai mari de învățare decât ceilalți și timp mai mult pentru educație, iar datorită acestui lucru, măcar teoretic, au șanse mai mari în viață de reușită, de împlinire. Practic însă, nu sunt atât de sigur pentru că știu că aceștia pierd mult mai mult timp degeaba, se odihnesc la fel de puțin pentru că stau nopți întregi pe jocuri ori alte prostii, iar eu nu văd altceva la ei decât dorința de a pierde și mai mult timp din cel pe care deja îl au, și nu oricum, ci făcând lucruri care nu numai că nu îi ajută deloc la viitor și la educație, ba chiar îi încurcă.

Trăgând linie, și tot teoretic vorbind, un copil trecut prin multe greutăți va ieși mai câștigat din acestea, mai experimentat, mai pregătit să se adapteze la cele viitoare, dacă va ști să aibă o gândire de perspectivă, nu se va lăsa copleșit de situațiile potrivnice, și dacă va avea îndrumătorii necesari, în postura unor profesori sau cunoștințe care să le arate calea.

Șansele sunt aproape aceleași pentru un copil bogat pentru că depinde de aceleași condiții: gândire vizionară, îndrumători, profesori. Avantajul rămâne însă în favoarea celui sărac, pentru că cel bogat nu va avea soluții concrete, fizice, de ieșire din impas, nu va ști ce este greul, neavând experiența necesară, iar viața îl va mânca cu fulgi cu tot ca pe un pui de Gostat. Sunt mari șanse ca la prima greutate acesta să cedeze, să se prăbușească.

Da, copiii răsfățați sunt dezavantajați. Nu degeaba majoritatea politicienilor, a celor care ne conduc sunt dintre cei care au avut o viață grea. Ei au știut să dea din coate, copiii de prinți, conți și duci stau cu mâna întinsă după pomană, așa cum au fost obișnuiți.

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video