„Schimbarea care unește” sau „Respect”? Ce spun sloganurile despre candidații turul II al alegerilor de duminică

„Schimbarea care ne unește” e noul slogan, semn că Nicușor Dan încearcă să iasă din logica exclusivă a propriului bazin electoral și să coaguleze un front mai larg, cu accente de consens și reconciliere. Nu mai e vorba doar despre o candidatură-revendicare, ci despre o candidatură-punte, care caută să adune în jurul său nu doar simpatizanții tradiționali, ci și votanții altor candidați eliminați în primul tur, oameni poate mai puțin convinși de stilul lui Nicușor Dan, dar mai reticenți în fața contracandidatului.

„Schimbarea care ne unește” reușește astfel, în doar patru cuvinte, să insinueze două idei simultan: că schimbarea e necesară și inevitabilă, și că el, Nicușor Dan, este singurul capabil să o gestioneze fără a diviza. Se insinuează, implicit, și o critică la adresa adversarului: acela ar aduce mai degrabă conflict, stagnare sau polarizare. E un mesaj defensiv-pozitiv, calibrat pentru un moment în care emoțiile sunt deja puternice, iar logica alegerii e mai degrabă una de eliminare decât de adeziune entuziastă.

George Simion cere respect, ori îl promite?

Pe de altă parte, pe afișele reprezentantului AUR sloganul format dintr-un singur cuvânt e imprimat cu litere de mari dimensiuni și mă face mereu să mă întreb: oare George Simion cere respect? Ori poate îl promite? Figura sa pe afișe e adesea completată prin „contribuția maselor” cu mustață a la Hitler, semn că mesajul de respect (solicitat) nu a ajuns la toți electorii.

Pe de altă parte, nici scaunele lăsate neocupate în timpul dezbaterilor la care erau invitați cei doi candidați la președinție, nici „marketingul electoral” cu case de 35.000 de euro nu sunt semne că respectul (promis) în slogan e o valoare real asumată, ci mai degrabă o formă de ambalaj gol, menit să acopere un discurs populist, agresiv și adesea exclusivist. În locul unei campanii construite pe dialog și asumare, avem parte de gesturi teatrale, absențe calculate și o retorică simplificată până la caricatură, în care „respectul” devine o mască pentru autoritarism și intoleranță.

Când un candidat refuză sistematic confruntarea, când preferă aplauzele de pe TikTok și blocarea oricărui comentariu negativ, mesajul implicit e că respectul e așteptat doar în sens unic, de sus în jos, de la popor la conducător. Iar când afișele devin suprafețe de protest grafic, reacția publicului e mai grăitoare decât orice sondaj: respectul nu se comandă și nici nu se mimează, mai ales într-o campanie care pare să mizeze, de fapt, pe frică și ostilitate, nu pe încredere și dialog.

Care au fost sloganurile ieșite din cursă?

Care au fost însă sloganurile următorilor patru cei mai votați candidați care nu au reușit să intre în finala alegerilor prezidențiale? În primul tur al alegerilor, afișajul electoral pare să fi jucat cartea familiarului. Între formule patriarhale și promisiuni vagi, sloganurile celor patru candidați care au ratat intrarea în turul al doilea au funcționat mai degrabă ca enunțuri de intenție decât ca vectori reali de mobilizare.

În timp ce sloganul lui Crin Antonescu „România, înainte!” părea mai degrabă un ordin dat armatei de alegători, îndemnul său era mai degrabă ambiguu (înainte către ce, pe ce drum și cum?). Pentru un politician revenit după ani de tăcere, sloganul său a părut mai degrabă un semnal de existență decât o ofertă clară făcută alegătorilor.

Pe de altă parte, Victor Ponta a oferit ținta vizată de el, ca președinte al României. „România pe primul loc!” – strigătul patriotic marca Ponta – sună ca un ecou obosit al unei campanii de altădată, o promisiune abstractă, învelită în naționalism de vitrină și fără nicio ancoră în realitățile anului 2025. Nici Ponta nu precizează la ce ar trebui să devină România fruntașă. După ani de absență din prim-planul politicii executive, Victor Ponta a lansat un discurs de suveranitate vagă, livrat cu zâmbetul ironic al celui care a mai fost pe scenă și știe că aplauzele se primesc la finalul spectacolului.

Promisiunea de campanie a Elenei Lasconi, „Am curaj să fac dreptate” a mizat pe o combinație de determinare personală și temă morală. În timp ce mesajele contra-candidaților au băltit într-un registru vag sau colectiv, Lasconi promitea să își asume frontal rolul de reformator. Problema e că „dreptatea” rămânea, și la ea, un concept elastic (dreptatea cui, împotriva cui? Ce fel de dreptate? Penală? Socială? Economică?).

În fine, Lavinia Șandru a candidat „Pentru România reală”, potrivit sloganului de pe afișele electorale, un slogan care, paradoxal, nu definește realitatea, ci doar o invocă. Într-o campanie în care „realitatea” a fost editată, reinterpretată sau distorsionată în funcție de algoritmi și public țintă, ideea de „Românie reală” s-a dovedit a fi, de fapt, o metaforă mobilă pe care fiecare o poate umple după buna-cuviință.

Publicitate și alte recomandări video