Scoala Emil Iordache

S-a scurs, iata, un an, implinit chiar astazi, de cind profesorul, traducatorul, criticul literar Emil Iordache s-a refugiat in lumea dreptilor. Celor care nu l-au cunoscut, le stau la dispozitie volumele traduse sau scrise de eminentul slavist, care ocupa cu usurinta rafturi voluminoase si de prim rang in orice biblioteca. Pentru ca a pune la indemina cititorului autori precum Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puskin, Pasternak, Nabokov, Merejkovski, Sestov, Platonov, Harms, Block, Erofeev, Makanin, pentru a spicui numele cele mai importante dintr-o vasta panolie, reprezinta un rarissim act cultural. Dar nu despre carturarul care a fost Emil Iordache intentionez sa scriu aici, caci, mi-am dat seama cu asupra de masura in acest gol an, absenta lui nu poate fi umpluta cu totul, pentru apropiati, de puhoiul de carti ce se leaga de numele sau. Cu riscul de a-mi aroga abuziv un rol cu care nimeni nu m-a indrituit, am sa incerc sa fac public ce a insemnat pentru noi, mai tinerii prieteni, colegi, ucenici (emuli nu), faptul ca am avut norocul ca profesorul sa ne fi adunat, pentru un rastimp mai lung ori mai scurt, in preajma sa.
Este important ca, atunci cind incepi sa crezi, plin de caraghios aplomb, ca vocatia ta este scris-cititul (sau invers, mai degraba), sa se gaseasca cineva priceput care sa-ti taie corect buricul. Pentru unii dintre actualii (inca) tineri universitari, acel rol l-a avut Emil Iordache. Mai intii, ne-a pus la treaba, ne-a dat ghes, ne-a laudat in surdina, cu multa, multa precautie, ne-a dat peste nas atunci cind trebuia, ne-a oferit, lucru foarte important, pilda personala, caci poseda o putere de munca iesita din comun. De la el am invatat ca munca sustinuta te scuteste de eforturi nedemne, de matrapazlicurile in care unii sint mai dibaci decit in domeniul in care s-au ilustrat. Tot Emil Iordache ne-a facut sa intelegem ca daca nu ne duce mintea sa relativizam tot ce facem, ca daca nu aplicam acea salvatoare, obligatorie doza de umor in primul rind asupra noastra, devenim ridicoli, rigizi, natingi. Inteligenta se deprinde si ea, se exerseaza stind la umbra unor spirite alese. Pentru mine, cel putin, o vreme, reperul, in aceasta privinta, a fost Emil Iordache. O anumita seriozitate, o responsabilitate fata de ceea ce fac (pe care, in ciuda aparentelor, le posed intr-o oarecare masura) de la el le-am deprins. Si, cu siguranta, nu numai eu. Pentru ca, de multe ori, la despartire, indemnul lui, doar formal jovial, era simplu: „La munca!’. Vreme de un an, am lucrat, umar la umar (stricto sensu) intr-o redactie a unei defuncte reviste iesene; a fost ocazia mea de a fura meserie. M-a invatat ca, decit sa fac un lucru in doi peri, mai bine renunt. Profesorului Emil Iordache nu ii placeau jumatatile de masura, nu accepta lucrurile caldute, comise pentru a fi bifate si atit. Nu e vorba de orgoliu, pentru ca a fost unul dintre cei mai modesti oameni pe care i-am cunoscut, ci de respectul pentru sine si pentru ceilalti.
Deloc mai putin importante au fost, pentru noi, realele disponibilitati umane pe care le-am gasit la Emil Iordache. Este stiuta generozitatea sa uneori inexplicabila, pe care o revarsa, fara oboseala, asupra celor pe care ii considera demni de atentia sa. Ba, uneori, si asupra altora. Mi-l amintesc, de pilda, facind el, cu rabdare, treaba cuiva (persoana importanta, nu dau nume) si justificindu-si gestul cu o naturalete ce ne lasa fara replica: „Lasa, sa vada si el cum se face!”. Si, atentie, nu era nimic demonstrativ in toata povestea. Cind ma gindesc la el (si o fac adesea), altruismul sau mi se pare neverosimil. Nu am detectat nicind vreun puseu de pornire impotriva vreunei persoane cu care se intimpla sa intre in dezacord. Dezamagit a fost de citiva, dar nu a facut niciodata un capat de tara din propriile nemultumiri. Nici macar sclipitoarea lui ironie nu era rautacioasa.
In mediul universitar, uneori greu respirabil, profesorul Emil Iordache a constituit, pentru unii dintre noi, un reper, o insula de normalitate, de firesc fara morga. De la el am invatat ca o buna conduita academica nu consta in glazura firoscoasa, rece, care arunca intre tine si ceilalti o bariera severa. Ca a comunica natural, omeneste, facind abstractie de distanta dintre catedra si banca este primul pas pe care trebuie sa-l faci pentru a avea credibilitate in ochii studentilor. Ca respectul se cistiga nu prin morga, nu prin alura de zbir, ci prin ce reusesti sa-i inveti pe cei din fata ta. Pariul e sa-i faci sa descopere, nu sa le impui, rigid, doct, imperturbabil propriul punct de vedere.
Orice as scrie acum, la un an de la disparitia nedreapta a lui Emil Iordache dintre noi, ar suna sec, rece, conventional. Imi asum riscul. Pentru multi dintre noi a fost si va ramine o intilnire decisiva, o prezenta luminoasa. Pe scurt, un prieten.

Publicitate și alte recomandări video