Școala în comunism (I)

După cum am mai scris pe aici, am intrat în clasa întâi pe 15 septembrie 1969 și am absolvit facultatea în iulie 1986. După care, vreme de trei ani și jumătate, până în februarie 1990, am fost profesor la Școala generală Corni și la Liceul industrial nr.1 din Botoșani. Astfel că îndrăznesc să cred că pot vorbi despre școala din deceniile finale ale comunismului românesc, marcate de excese naționaliste, de o prostească fracturare a perioadelor de studiu cu practica agricolă și cu orele de atelier care vizau integrarea în producție și, nu în ultimul rând, de apăsătoarele ore de dresaj ideologic puse sub semnul învățământului politico-ideologic. De fapt, astea și erau cele trei linii strategice ale politicii partidului comunist în educație, stabilite prin Legea din 1978 și puse în aplicare de Ministerul Educației și Învățământului: iubirea de patrie și partid, împletirea teoriei cu practica și, desigur, formarea ideologică a „omului nou”, „constructor conștient al societății multilateral dezvoltate și a înaintării României spre comunism”, după cum ne învățau documentele programatice de partid. De unde atunci această tânguire defetistă și mincinoasă despre vremurile de aur ale ceaușismului, „când se făcea dom’le carte, nu ca azi!”. Eu văd două explicații posibile: melancolia după tinerețe când, oricât de apăsător ar fi jugul politicului nu prea-ți pasă de el cât timp ești liber într-o închisoare mai mare și apoi, idealizarea iresponsabilă a unui dresaj instructiv-educativ, deloc inocent, care a generat, desigur, generații relativ instruite științific și umanist, dar fără nicio experiență a gândirii libere și a democrației. Cum pe acest subiect polemicile sunt nesfârșite (mai ales în lumea polarizată, schizoidă, în care trăim!), voi trece în revistă câteva observații personale, directe, asupra subiectului:

Valul aparentei liberalizări din prima perioadă a ceaușismului ne-a adus nu numai abecedare noi, cu alte texte, ci și niște schimbări. Generația mea nu a mai folosit tocul și călimara, ci direct stiloul. Apoi nu am mai avut chinuitoarele ore de caligrafie anterioare, desenând literele alfabetului mult mai simplist (și mai urât, desigur, față de artă trecută). În fine, generația mea a fost prima care a adăugat la cravata roșie de pionier, de extracție sovietică, o bandă tricoloră pe margine care semnifica trecerea la național-comunism (țin minte cum s-au chinuit mamele noastre să coasă la mașină acea bandă pe cravata roșie ca să putem fi făcuți pionieri în cadrul festiv, la Flămânzi, la 65 de ani de la răscoală!). În fine, vară-iarnă, nu a existat nici măcar o dată să sărim peste ora de sport ca să „facem matematică în loc”. Cum însă eram la Liceul de muzică din Botoșani (unde mă trimiseseră ai mei nu neapărat ca să ajung vreun Yehudi Menuhin, ci pentru că era o învățătoare severă și foarte bună profesional care ne ținea cu multă dibăcie pedagogică în frâu) mai aveam și chinuitoare ore de vioară care au fost coșmarul tinereții mele în ciuda faptului că, se pare, aveam talente native pentru acest „sport”. Venind la Iași după moartea tatii, cei doi ani de la liceul de muzică de aici au fost o oroare pe care cu greu mi-am șters-o din memorie. Așa am ajuns, în clasa a VII-a, la Generală 25 (azi Liceul „Miron Costin”), școala de cartier din Alexandru cel Bun, renumită la acea vreme pentru disciplina strictă, cazonă, care domnea acolo. Au fost doi ani interesanți în viața mea. După haosul, boema și indisciplina „artistică” de la liceul de muzică, careul organizat strict pe clase, liniștea și nemișcarea de la început de an erau scurtcircuitate trăsnitor de răgetele directorului (pe care-l chema, culmea, Alexandru, astfel încât i se dusese porecla de „Alexandru cel Rău din Alexandru cel Bun!) care, cu o foarfecă de tuns oile îi făcea o cruce în cap netunsului Ciuraru, repetent simpatic pe care obligațiile școlare îl lăsau rece. De altfel, domnul director fusese anterior șef la școala de corecție de unde venise cu un baston de cauciuc des folosit pentru disciplinare în biroul directorial, cu ușa închisă. Eu însă am avut noroc. Dirigintele meu, regretatul profesor de istorie Ion Manolache, un desăvârșit pedagog care m-a vindecat rapid de tarele libertariene de la arte astfel încât am devenit, surprinzător, pentru prima dată în viața mea și câștigător al Premiului I, în clasa a opta. Tot atunci, pentru că am învățat constant, a fost singura perioadă din școală când am fost bun la matematică (străluceam, mai ales, la geometrie în spațiu) astfel încât doamna Condurachi (devenită apoi Cojocaru) s-a luat cu mâinile de cap când a auzit că dau examen la filologie-istorie. Da, pe vremea aceea, erau două examene de admitere la liceu, în Treapta I și apoi în treapta a doua, destul de dure. La final era un alt examen serios, de bacalaureat, iar la facultate se intra doar dacă treceai un examen de admitere care putea fi extrem de complicat (de exemplu la Medicină sau, în cazul meu, la Filosofie unde pe 25 de locuri se băteau 800 de candidați). Și, da, asta este o explicație de ce intrau de regulă absolvenți buni, cu știință de carte și cu dorință de a-și face o carieră (mai ales că, dacă picai la facultate, dincolo de oprobriul public erau tot felul de neplăceri, între care armata obligatorie de aproape doi ani pentru băieți, care te scotea pe vecie din mediul pregătirii pentru facultate, era cea mai cruntă). Este, de asemenea, adevărat că tezele de admitere la facultate erau corectate (din pretinse motive de obiectivitate) doar prin prisma acurateții cu care erau redate subiectele respective în manual sau în culegerile de probleme. De atunci a rămas această tară a învățământului românesc: accentul pus pe memorie, pe învățatul pe de rost, pe programarea și biciuirea candidatului astfel încât să fie capabil să redea papagalicește textul de manual la virgulă. Totuși, spre deosebire de laxismul de astăzi (unde facultățile îi înscriu după dosar pentru a-și acoperi un număr mare de locuri bugetate per capita de stat) atunci era totuși o selecție destul de drastică a studenților, nu întotdeauna corectă. De unde melancoliile compensatorii de azi.

Pe de altă parte, tot sistemul era gândit pentru a te obișnui cu mentalitatea concentraționară: aveai o uniformă care nu era departe de zeghe și un număr de identificare pe braț precum pușcăriașii. Veneai la școală tuns regulamentar, cu papuci de schimb și cu obligații de a munci ca sclav la strângerea recoltei și de a face practică în producție. Cei mai buni nu puteau pleca (nici cu gândul!) în altă țară ca astăzi, astfel încât rămânând cu toții aici sporeau calitatea muncii tot așa cum fotbaliștii talentați se mulțumeau cu puțin și se luptau pentru echipa națională care făcea deplasări. În fine, mă tem că ingineria socială de a forma „omul nou” a dat ceva roade dacă vedem cum acea generație s-a aliniat cuminte, în marea sa majoritate, în spatele gorbaciovistului Iliescu, care ne-a dat perestroika în loc de democrație occidentală. Capacitățile de analiză critică fiind nule la cei care au învățat pe de rost, iar educația civică sau experiența pieței libere fiindu-le necunoscute oamenilor obișnuiți cu „banalitatea răului”, am avut o tranziție ghidonată de cei care au știut să profite de aceste realități educaționale. Abolindu-se cu forța religia laică a comunismului românesc, noua putere instalată prin viclenie, nelegitimă, dar singura capabilă să preia frâiele, a trecut rapid de la „Slăvitul Conducător” la omniprezentul „Doamne-ajută!”.

Erau programe de învățământ încărcate, cu multe lucruri inutile și care nu urmăreau, așa cum ar fi trebuit, formarea unui orizont de cunoștințe generale, fundamentale, din toate domeniile. În plus, la fel ca raportările false despre producții agricole record și la școală venea instructorul de partid și inspectorul repartizat la fiecare ședința de analiză trimestrială cu presiuni pentru a fi trecuți toți elevii încât să se raporteze că este un grad ridicat de alfabetizare și o îndeplinire exemplară a sarcinii de a asigura cele „zece clase obligatorii” pentru toată lumea. Da, și eu am trecut de silă, un amărât de rom din Sarafinești care, în clasa a opta la școala din Corni, nu știa să scrie. (Mai trebuie spus, da, că la acea vreme pedepsele corporale erau la ordinea zile și un milimetru a lipsit să nu-l iau de urechi când am văzut lucrarea lui de control în care acoperise conștiincios fiecare rând pe caietul de dictando cu electrocardiograme, bietul amărât fiind analfabet și, în plus, ca o majoritate a colegilor lui de la Corni, victima genetică a alcoolismului părinților.) Da, așa era pe vreme aceea la talpa țării nu la liceele de fițe. Peste tot însă profesorii făceau diferența! Așa ar trebui și azi! (Continuarea în ediția din 25 septembrie a Ziarului de Iași)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video