„Atunci se făcea cu adevărat carte.” Școala pe vremea comunismului, analizată de un cunoscut istoric ieșean

Studenția în comunism era, probabil, cel mai frumos moment din viață. Era o perioadă ale cărei caracteristici unice sunt greu de înțeles astăzi, când intrarea la facultate e, mai mult sau mai puțin, un fleac la îndemâna tuturor. Dar ce o făcea atât de specială?

În primul rând, pentru că era greu de intrat la facultate. Exista un număr fix de locuri alocate și pe ele se băteau cel puțin de două ori mai mulți candidați. Cel care reușea era celebrat ca un campion, în timp ce ghinioniștii erau aproape stigmatizați. Primilor li se făceau petreceri, familia era mândră și se lăudau la serviciu și în cartier, în timp ce pentru ceilalți era doliu. Mai ales pentru băieți, căci aceștia erau grabnic încorporați să facă „armata lungă”, de un an și jumătate, care de cele mai multe ori dura cu luni de zile mai mult. Pentru aceștia urma o perioadă cruntă de jeg și umilință, în care erau tratați ca sclavi buni de muncă, după ce în prealabil li se spălaseră creierele și fuseseră striviți moral de excesele și umilințele din perioada de stagiu, cât erau „pufani”. De aceea, intrarea în învățământul superior, fie și în sesiunea de toamnă, la seral, la o facultate mai slab cotată, era ultimul colac de salvare prins cu disperare. De ce erau atât de puține locuri spre deosebire de larghețea de azi? Pentru că statul asigura fiecăruia un loc de muncă la absolvire și aceste locuri erau numărate. Erau facultăți artistice (la teatru, regie, instrument, spre exemplu) unde în fiecare an existau doar câteva locuri pe țară pentru admitere și ele erau, de regulă, rezervate celor care făceau pregătire cu membrii comisiei, un aspirant dând examene ani la rând.

Pe de altă parte, pentru că era în plin avânt un program extensiv de dezvoltare a industriei, la politehnică erau mii de locuri în fiecare centru universitar ceea ce făcea, în mod natural, ca majoritatea elevilor să fie orientați spre clasele de reală, unde erau antrenați extenuant și cu asiduitate la matematică și fizică. Ingineria era însă o meserie de viitor și cum fabricile erau în imensa lor majoritate în marile orașe, acești absolvenți erau scutiți de nimicnicia și glodul de la țară rezervat profesorilor. Pentru că, pentru absolvenții de umanistică, anul 1980 a fost ultimul unde au mai putut fi luate posturi în oraș după care, prin ordin de la partid, orașele au fost închise, iar absolvenții luau calea băjeniei, cu familii destrămate, cu alcoolism sau plafonare profesională, toate ingrediente inevitabile ale postului „la țară”. Oftează azi absolvenții după timpurile în care le era asigurată repartiția fără să înțeleagă că, de foarte multe ori, această binefacere era ca o condamnare la domiciliu obligatoriu, legea forțându-te să-ți faci buletin în comună (ca să poți primi locuință, ca să-ți faci abonament la autobuz) unde erai nevoit să stai cel puțin cei trei ani până la definitivat. Iar detașările sau transferurile erau vis pentru cei fără pile solide la partid sau la Securitate. Și, că tot veni vorba, iată de ce mulți alegeau să facă pactul cu diavolul ca să iasă din smârc (cât despre „petrovii” din grupă, de regulă studenți mai în vârstă care veneau din „câmpul muncii”, aceștia erau rapid scoși din belea și folosiți de sistem).

Una dintre temele aflate azi la mare modă este aceea că „atunci se făcea cu adevărat carte” spre deosebire de azi. Mi-e greu să mă pronunț ferm și iată de ce: aș putea accepta observația că la facultățile vocaționale, unde se intra pe cele câteva locuri disponibile după ani de încercări, după cum am spus, au intrat doar cei mai buni – iar generațiile de actori de atunci sau de mari interpreți ar susține această afirmație. Pot, de asemenea, să cred că la Arhitectură, la Medicină, la Informatică, la Automatizări și calculatoare sau la Electronică, toate facultăți de vârf unde visai să ajungi, toate cu examene extrem de dificile, au intrat și absolvit elite profesionale care și-au dat măsura competențelor până astăzi. Nu am un instrument de măsurare, dar, intuitiv, pot accepta o asemenea perspectivă. Totuși, ce mă face sceptic față de entuziasmul global, necritic, de acest tip este mecanismul învățării pentru a reuși chiar la aceste vârfuri ale învățământului superior. Și atunci, ca și azi, totul se baza pe memorie și pe automatisme, elevii erau dresați să asimileze conținuturi informaționale și cei cu dotări native dublate de cele mai bune tehnici de învățare aveau cele mai multe șanse să obțină o notă mare la examenul de admitere. Cu cât reproduceau mai fidel manualul sau cu cât aveau mai multe sute de probleme rezolvate în spate astfel încât să poată genera, rapid și automat, soluția cerută, cu atât aveau cele mai multe șanse de reușită. Învățarea mecanică nu era doar în domeniul tehnic, ci și în cel umanist, la drept sau la economie. Peste tot, presupusa „obiectivitate” era invocată, la fel ca și astăzi, atunci când grila de corectare valoriza doar acuratețea cu care era reprodus manualul. Un manual care, spre deosebire de științele exacte, era în celelalte zone strict calibrat după liniile de propagandă și urmărea, perfid, construcția „omului nou”, supus, obedient și laș. Ceea ce, ne amintim, s-a văzut fără echivoc în 1989 când „intelectualii” au stat cuminți acasă, după perdele, cu lumina stinsă, lăsând tinerii exaltați din fabrici și uzine și din școli și universități să moară pe străzi.

Ceea ce poate induce în eroare astăzi, când, neîndoielnic, sunt tineri excepționali dotați, cu un orizont de cultură generală și cu abilități științifice poate peste generația noastră e faptul că acești elevi/studenți foarte buni pleacă în străinătate la mari universități de unde e rarisim să se mai întoarcă, astfel încât vedem pe piață doar absolvenții mediocri care ne întrețin iluzia că altădată era mai grozav. Pentru că atunci când proclamăm excelența trecută, uităm, de regulă, să stabilim și sistemul de referințe. Ca de exemplu: eu am avut șansa, în 1991-1992, grație domnului Zub și a Catherinei Durandin să obțin o bursă de master la Paris din partea Ministerului de Externe al Franței. În plus, doamna Durandin mi-a oferit seminarul ei de limbă și cultură românească unde i-am văzut pe studenții francezi de la INALCO, față de care am dezvoltat imediat un vajnic complex de superioritate grație cunoștințelor mele dobândite în școala românească (plus studiul individual, personalizat, desigur, de care mă învrednicisem). Câteva luni mai târziu, am primit o lecție usturătoare la conferința lui Paul Ricoeur de la École Normale Supérieure (practic vârful învățământului umanist francez). Studenții de acolo puneau întrebări, făceau comentarii și etalau elegant o știință de carte de care eu eram destul de departe astfel încât am simțit nevoia să iau notițe. Atunci m-am convins că aroganța prostească a profesorului român vorbitor de franceză față de cârnățarul dintr-un sătuc francez care venea cu ajutoare în România să se „jumeleze”, era caraghioasă și inutilă. Peste tot și în orice generație, există vârfuri și loaze. Ceea ce contează e acea medie educată dintre cele două extreme și nu, nu cred neapărat că sunt așa abisuri eclatante între generația mea și cea de astăzi, cu acces la toate informațiile pământului, cum noi n-am fi visat niciodată.

Dar de ce era studenția atât de specială în dictatură? Pentru că era singura perioadă din viață când experimentai dezlănțuit libertatea, iubirea neîngrădită și cunoașterea. Când te bucurai de audiția gratis, în Corpul B, a ultimului disc Pink Floyd, de tabere gratuite la mare și la munte, de experiența frisonantă a singurului jurnalism parțial îngrădit pe care îl puteai gusta doar în presa studențească. Pentru că intrai excitat și fascinat într-o lume specială, cu profesori de toate felurile, dar cu trăiri unice, în care (chiar și aici, „doar în incintă”) citeai, mergeai la filmele lectoratelor străine, mâncai pâine cu muștar până îți venea pachet de acasă, îți vindeai cartela ca să-ți cumperi cărți, te distrai la discotecă, te amuzai la Divertis sau te aruncai în nesfârșite nopți de alcool și dezbateri filosofice în cămin. Da, nu simțeai încă lesa și patru ani erai fericit!

Ceea ce nu mai are niciun haz azi când mami îți ia BMW, iar cardul este plin. La ce bun să mai înveți, nu?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video