S-a reeditat de curând, în colecţia de buzunar a editurii Polirom, una dintre cele mai bune cărţi apărute în literatura română de după 1989 (şi nu numai)! Nu simt nevoia să îmi cenzurez elogiile când e vorba despre Rădăcina de bucsau, romanul lui O. Nimigean. Textul care urmează este un simplu teaser, un îndemn la (re)descoperirea unei capodopere, într-o nouă versiune ajustată, recalibrată. Nu mult, pentru că nu avea nevoie...

Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferinţei, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, scriitor de talent, dar cam leneş şi delăsător, vertical, cu o aversiune îndârjită faţă de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, reproşându-şi că, pe când era student, nu a avut tăria să refuze pe faţă propunerea de a fi racolat ca informator al securităţii, ci a refuzat indirect, prin lipsă de reacţie, dar păstrându-şi, după 1989, un dispreţ care îl sufocă faţă de foştii securişti, de care se loveşte la tot pasul. Această rectitudine morală îl condamnă la a eşua, în plan profesional şi social, iremediabil: demisionând de la catedra universitară, el se izolează treptat, dezvoltându-şi un fel de agorafobie, judecându-şi fără milă foştii amici care au reacţionat la mirosul „ciolanului”. Treptat, Liviu, cel atât de dotat, devine, din punctul de vedere al celorlalţi, un parazit, un întreţinut de soţie. Este preţul pe care admite să-l plătească pentru a-şi păstra nealterate spiritul critic şi stima faţă de sine, pentru a se ţine departe de „alinierea la reţelele de succes omologate de purulenţa postcomunistă”, cum atât de categoric se exprimă. În momentul în care ajunge în casa părintească şi-şi găseşte mama muribundă, Liviu încearcă să facă bilanţul mariajului său de 20 de ani. Acestea sunt, după gustul meu, unele dintre cele mai bune pagini ale romanului, în care se derulează povestea unei iubiri care a derapat în obişnuinţă şi, treptat, în dezamăgire şi care e eşuează într-un divorţ.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, răvăşit de această ruptură, de această dislocare a legilor propriei realităţi, Liviu ajunge în casa părintească şi face eforturi să se transforme într-un infirmier ireproşabil, care luptă pentru a-şi mai fura, măcar pentru o zi, mama din ghearele morţii. Ceea ce şochează în aceste pasaje (cele mai multe ale romanului) este cruzimea privirii. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este convenţional, nimic nu poartă semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean ştie că, atunci când îşi asumă riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singură şansă: să meargă până la capăt, să lase la o parte toate ticurile, toate convenţiile de bon ton şi să prindă în arcanele textului, cu o exigenţă neiertătoare, tot ce este mai viu şi mai intens în real. Acesta mi se pare marele câştig al scrisului lui O. Nimigean: o duritate fără precedent în proza noastră de după 1990, o privire frontală, lipsită de menajamente a realităţii, aşa cum este ea, hidoasă, grotescă, respingătoare ori suavă. Secvenţele în care fiul îşi contemplă mama decrepită, fără proteză, neajutorată, în care îi face toaleta, în care o spală, o curăţă, îi schimbă scutecele şi îi oblojeşte purulenţele, în care îi face clismă sunt tot ce s-a scris mai nemilos în literatura noastră recentă. Efectul grotesc îl şochează pe cititor, care se simte supus unui test de rezistenţă.

Nu e prea mult, eşti ispitit să te întrebi? Nu e, de vreme ce miza acestui text nu e una estetică, ci una curativă. Scriind, personajul Liviu îşi asumă realitatea, cea concretă şi cea care ţine de propriile nevroze, propriile laşităţi, ezitări. Dacă e bal, bal să fie: trecutul, ca şi prezentul se cer expiate în acest mod, fără nici un rest. În plus, boala nu pate fi tratată cu mănuşi. Un corp bolnav este în primul rând un mecanism care nu mai funcţionează, un organism care se depersonalizează. Toate aceste încercări pe care personajul nu le mai poate ocoli sunt tot atâtea probe: Liviu, cel de la final, nu mai e bărbatul imatur, indolent, laş, care amână la nesfârşit să iasă din delăsarea sa atât de comodă. El a devenit un bărbat matur, a cărei viaţă capătă, în sfârşit, un sens concret: dacă iniţial îşi scuza inactivitatea prin virginitatea morală pe care dorea să şi-o conserve, acum, când nu se mai poate altfel, el a câştigat o mare luptă: a prelungit viaţa mamei sale. A trecut peste orice reţineri, şi-a învins prejudecăţile, a învăţat să facă ceea ce înainte nu ar fi făcut în ruptul capului (scenele în care se chinuie să confecţioneze un tron dintr-un scaun sau cele domestice, în care găteşte, îşi serveşte mama, o spală, cultivă grădina şi se bucură pentru fiecare plantă răsărită au un impact impresionant) şi a învins. Are de ce să fie împăcat cu sine.

Suferinţa este o bună şcoală. Liviu se crede şi chiar este un Iov. Titlul trimite explicit la acest personaj biblic, simbol al suferinţei fără limite. Doar în traducerea, mai puţin frecventată, a lui Dimitrie Cornilescu, apare această sintagmă: personajul se lamentează că până şi oamenii cei mai dispreţuiţi, fără căpătâi îl batjocoresc, cei „sfrijiţi de sărăcie şi foame”, care „n-au ca pâine decât rădăcina de bucsau” (Iov, 30: 3-4). Prin urmare, e vorba de un simbol al sărăciei şi al decăderii până atât de jos, că mai jos nu se poate. Trece Liviu printr-o situaţie limită? Aş spune că da. Dacă pierde toate certitudinile, fie ele şi provizorii, de până atunci, câştigă în schimb ceva mult mai preţios: nu doar că îşi asistă mama în aceste ultime momente (deşi într-o stare ameliorată, e limpede că mama îşi trăieşte, împăcată şi cu o demnitate la care a contribuit şi fiul, ultimele zile), dar reuşeşte să facă ordine în propria viaţă. Cum? Scriind acest jurnal. La final, înţelege şi acceptă despărţirea de Zelda, îşi analizează cu asprime laşităţile, se acuză, nu-şi inventează scuze. Învaţă să nu se mai menajeze. Personajul capătă înţelepciunea de a primi fără să crâcnească ceea ce i se dă. Ţine de logica destinului său, care abia acum i se dezvăluie. Totul este acceptat cu liniştea dureroasă a celui care a trecut prin iad şi ştie că suferinţa îndurată are puterea de a purifica. Dacă Iov este un învingător (şi este!), şi Liviu este unul.

Iar O. Nimigean cu atât mai mult. Nu încerc să-mi ascund entuziasmul şi, în încheiere, ţin să afirm cu toată responsabilitatea: am câştigat, în O. Nimigean, pe unul dintre cei mai puternici prozatori pe care i-a dat literatura română în ultimii 25 de ani. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”