Succesul era aşteptat de toată lumea, ţinând cont de diferenţele uriaşe dintre cele două cluburi, bugetul mult mai mare al Iaşului generând un lot mult superior faţă de cel al bucureştenilor.

Astfel, Poli a mizat pe jucători cu sute de meciuri în Liga I, plătiţi mai bine ca în eşalonul de elită, în timp ce glorioasa trupă dinamovistă de altă dată a fost alcătuită acum dintr-un junior (Oncescu), patru jucători sub 21 de ani (Giafer, Bani, Borcea şi Şerban), un fotbalist dat afară de Iaşi (I. Roşu), doi care, practic, au terminat-o de ceva vreme cu fotbalul (Patriche şi Buhăescu) şi trei străini de mâna a doua.

Într-un astfel de cadru, succesul gazdelor nu a mirat pe nimeni. Mirarea a apărut doar ca urmare a aspectului general al meciului, lipsit, exceptând execuţia lui Hlistei de la gol, de spectacol. Tonul estetic al jocului a fost generat de ieşeni, care au pus accent pe agresivitate, chiar intimidarea adversarului, lucru recunoscut şi de Grozavu.

Determinarea maximă a gazdelor a tăiat rapid aripile cruzilor bucureşteni, care nu au mai etalat jocul deschis, cu multe ocazii de gol, din alte partide. Dar cum nici Poli nu a excelat pe fază ofensivă, disputa a fost extrem de săracă în faze de poartă. Acest lucru a fost pregnant mai ales în primul act, în care, de pildă, gazdele nu au fost în stare să tragă pe poartă!

Iaşul a jucat pragmatic în actul secund. A ieşit de la cabine cu motoarele turate, a înscris repede, apoi a închis meciul. În paranteză fie spus, faza golului a caracterizat perfect haosul de la Dinamo: Harrison a fost uitat singur în careu, de unde a centrat nestingherit, iar Hlistei a reluat neavând pe nimeni în jurul lui, deşi oaspeţii aveau opt jucători în careul lor!

Revenim la modul în care Poli a jucat. Faptul că după gol Iaşul nu a mai avut nicio tentativă serioasă ofensivă, nici măcar pe contraatac, deşi culoarele erau uriaşe, a surprins chiar mai mult decât lipsa ocaziilor clare din primul act. Mai deranjant pentru mulţi a fost însă modul în care au curs ultimele minute, în care Iaşul a etalat întreg arsenalul de trageri de timp.

Acest lucru a adâncit fractura între cele două curente de opinii care s-au conturat şi până la 1-0 în rândul suporterilor. Când unii erau încântaţi de nivelul determinării, iar alţii şi-ar fi dorit şi spectacol în faţa unei trupe şubrede. De partea primei baricade au trecut şi cei care s-au arătat mulţumiţi de rezultat, în special partizanii principiului “scopul scuză mijloacele”.

Alţii, chiar mulţumiţi de victorie, s-au arătat iritaţi de faptul că Iaşul nu numai că s-a chinuit să treacă de o echipă modestă (la statistică Poli s-a impus clar doar la şuturi în afara porţii, 3-0, la şuturi pe poartă şi cornere raportul fiind egal, 3-3, sau echilibrat, 6-5, aspectul general a fost iarăşi echilibrat), dar a şi apelat pentru atingerea obiectivului, din plin, la simulări, mingi bubuite şi alte elemente de fragmentare a jocului.

Astfel, nu numai că fotbalul şampanie nu a fost văzut deloc, dar şi timpul de joc efectiv a fost extrem de scăzut.

Dincolo de controversele legate de gusturi, Poli şi-a atins obiectivul. Iar cele trei puncte care rămân la finalul partidei păstrează Politehnica pe un culoar bun înaintea ultimei reprezentaţii a anului, care va avea loc sâmbătă, în deplasare, cu modesta Unirea Constanţa.