
Nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viaţa noastră literară. Nici nu cred că facem vreo scofală dacă ne apucăm să numărăm tacticos scriitorii şi scriitoarele, criticii şi criticele, dacă avem grijă să împărţim, ca la nişte copii suspicioşi, în mod egal premiile.
Am mai scris pe tema asta şi nu m-am revizuit între timp. Nu este normal ca scriitoarele să lipsească din manuale. Dar, pentru epocile în care ele nu au fost reprezentative, nici nu le putem implanta. Secolul al XIX-lea are câteva militante, dar scriitoare prea bune nu. E suficient să pui poemele Veronicăi Micle lângă cele ale lui Eminescu şi îţi dai seama că mai bine îi faci dacă o laşi acolo, în colţul ei prăfuit din istoria literaturii şi nu îi faci loc în manualul de literatură. Şi sunt zeci de astfel de exemple. După cum şi mai multe de scriitori mediocri, rămaşi îngropaţi în câteva sinteze cuprinzătoare. Pe de altă parte, în secolul al XX-lea există, e clar, scriitoare foarte bune. A le ignora înseamnă lipsă de profesionalism. Mi se pare aberant ca Hortenisa Papadat-Bengescu să nu fie considerată… zic aşa, ca să fie clar, generic: un autor reprezentativ pentru perioada interbelică. Nu pentru că a fost femeie, ci pentru că a reuşit să ducă mai departe decât orice alt scriitor al epocii un anumit tip de discurs în romanul psihologic sau cum vrem să îi spunem. Nici Camil Petrescu, nici Anton Holban, nici Eliade, nici atâţia alţii care au vrut să revoluţioneze romanul nu au râcâit mai adânc în psihologia umană decât Hortensia, cu fraza ei sincopată, lăbărţată, cu aparentele ei stângăcii şi redundanţe stilistice, dar perfect mulate pe tipologiile romanelor sale.
Din păcate, programa şcolară este extrem de rarefiată. Nu doar absenţa scriitoarelor din canonul didactic reprezintă singura sa problemă. Foarte mulţi autori reprezentativi, scriitori şi scriitoare deopotrivă, în absenţa cărora nu e de înţeles istoria literaturii române, nu sunt acolo. Eu unul predau, la cursurile mele de la facultate, fără să consider că e ceva special, şi pe Nichita Stănescu, şi pe Ileana Mălăncioiu, şi pe Mircea Ivănescu, şi pe Angela Marinescu, şi pe Ion Mureşan, şi pe Mariana Codruţ, şi pe Nicolae Breban, şi pe Gabriela Adameşteanu, şi pe Marius Ianuş, şi pe Doina Ioanid ş.a.m.d. Mi se pare absolut firesc, fără să îmi fac socotelile înainte, fără să am grijă să fie egal numărul scriitorilor cu cel al scriitoarelor. Din simplul motiv că nu cred că astfel de distincţii sunt funcţionale în critica literară.
Dar să răspund şi problemei de fond: nu sunt de acord cu o revizuire a canonului literar pe alte considerente în afara celor literare. Evident că intră în joc şi alte criterii, dar cel literar, estetic, ca să-i zic pe nume, dă orientarea. Istoria literară înregistrează, desigur, scriitori şi scriitoare, îi plasează nu doar într-o direcţie estetică, ci şi în una ideologică. Dar istoria literaturii e obligată să comită, în cele din urmă, o ierarhie valorică. Or, în această eşalonare, criteriul genului e absolut secundar. Mie unuia îmi e indiferent dacă citesc cartea unei scriitoare sau a unui scriitor, în sensul că asta nu îmi influenţează lectura; în orice caz, verdictul, atunci când scriu despre un volum, nu ţine cont de asta.
Nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viaţa noastră literară. Nici nu cred că facem vreo scofală dacă ne apucăm să numărăm tacticos scriitorii şi scriitoarele, criticii şi criticele, dacă avem grijă să împărţim, ca la nişte copii suspicioşi, în mod egal premiile. În nici un caz nu trebuie să lăudăm sau să promovăm mai insistent o carte pentru că a fost scrisă de o scriitoare: am nedreptăţi, eu cred chiar că am jigni o scriitoare foarte bună dacă i-am ceda astfel indulgenţa. După cum i-am face o mare nedreptate dacă am coborî tonul, dacă am scrie cu bemol despre cărţile ei doar pentru că îi aparţin unei scriitoare, nu, vezi Doamne, unui scriitor. Atunci când se sesizează discriminări reale, ele, evident, trebuie puse la zid prompt. Aş face-o oricând, pentru că nu suport nedelicateţea masculină, darămite mârlănia, brutalitatea. Dar, e oare voie să adaug?, nu suport nici un anumit tip de presiune feminină, mai rară, dar nu rarisimă în viaţa literară.
Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video