Scrisoare-apel către viitorul Ministru al Educației Naționale. Un îndemn anticipativ la echitate socială

La momentul publicării scurtei mele epistole, ministerul pe care îl veți fi preluat în gestiune se află într-un interimat prelungit în mod mai mult sau mai puțin justificat, fapt argumentat politic sau tehnic-instituțional, dar costisitor pentru noi toți.

În cele ce urmează, îngăduiți-mi să vă rețin atenția cu un apel care are o anumită amprentă sociologică, dar care este în esență pedagogic, fiind generat de realitatea observabilă pe care România și-a „construit-o” în ultimele decenii în acest sector vital societății. Însă, demersul meu este dictat mai cu seamă de prezentul imediat, cu notoriile sale probleme și disfuncționalități (administrative, metodice, curriculare ș.a.) ce tind a deveni cronice, severe și, prin urmare, care se anunță a fi tot mai greu de remediat.

Pentru că tentația schimbării este firească la orice ministru nou-venit, dar și ca o notă necesar-distinctivă în peisajul guvernamental actual, ați putea face diferența abordând curajoasa atitudine de a trece în plan secundar obligațiile și îndatoririle de natură politică (care, în anumite măsuri, au înlesnit probabil preluarea de către dumneavoastră a acestui dificil portofoliu) și de a avea în vedere cu precădere starea societății românești in integrum; cea care, momentan, nu se află în cea mai bună condiție a existenței sale istorice – nici din perspectivă politică, nici materială, nici culturală, nici spirituală, iar dacă ajustăm cu destulă finețe optica observației, vom constata că nici măcar din cea religioasă (cu devianțe și scandaluri publice petrecute și în anumite unități de învățămât teologic).

Pentru a resimți o adevărată schimbare, beneficiarii ultimi ai ministeriatului dumneavoastră vor avea nevoie să priviți cu atenție sporită către țară, la baza ei, către oamenii care respiră viața într-un cotidian tot mai complicat, devenit astfel și prin opțiunile ori acțiunile administrative ale actualilor sau precedenților dumneavoastră colegi – mai mult sau mai puțin raționale, unele complet neinspirate (judecând după rezultate), care au avut efecte sectoriale și macro-sociale bulversante. Lărgind perspectiva, veți putea constata că  acești oameni – unii mai educați, alții mai simpli – au desfășurătorul vieții condiționat de frici, de incertitudini, de renunțări venite în cascadă, de abandonări și resemnare, fiind copleșiți de o amețitoare mișcare turbionară cauzată de instituții aflate în derivă.

Doamnă / Domnule Ministru,

Dintre toate problemele macro-sistemice, consider că una este de neamânat, trebuind a fi analizată de către dumneavoastră cu bună intenție și cu dreaptă măsură. Am în vedere un fenomen care s-a instaurat și a evoluat în timp, acaparator și generalizat în toate județele țării, și care se manifestă tot mai pregnant, generând inechitate socială și acces diferențiat la educație, fiind descriptibil în linii mari astfel:

• Decalajul impardonabil dintre maniera (în care se desfășoară) și indicatorii procesului educațional derulat în mediul rural versus cel urban; diferența zdrobitoare este vizibilă oricum am privi lucrurile, dar mai ales după rezultatele examinărilor și evaluărilor periodice (un adevărat recul față de anii ’90, o cotație a analfabetismului prezent în comunitățile sătești greu de acceptat).
• Neverosimila, dar pretențioasa și adânc înrădăcinata cultură a excelenței în educația publică românească, în condițiile existenței acestui uriaș hiatus între cele două medii demografice mai sus amintite (care presupune automat numeroase insuficiențe, de variate feluri, în zona rurală).
• Imensa inegalitate de șanse la viață educată dintre copiii din sate și orașe mici versus cei din centre urbane (universitare), care, deși au o inteligență (dotare) biologică asemănătoare, intră pe două paliere net diferite ale parcursului, chiar dacă ambele sunt parte ale aceluiași sistem pedagogic-operațional (inclusiv sub aspectul regulamentelor și procedurilor funcțional-instituționale, care sunt, cel puțin scriptic, nediferențiate, după cum bine știm).
• Existența unei adevărate „burse” a liceelor/colegiilor naționale, în competiția tot mai înverșunată aflându-se unități publice care, cu acceptul explicit sau tacit al structurilor teritoriale (inspectorate), construiesc printr-un decupaj forțat o lume elitistă, ermetică și adeseori refractară, sistemul educațional sacrificând indirect peste jumătate din resursa umană a țării și încurajând clivaje sociale ce se perpetuează în toate cele 3 cicluri ale învățământului preuniversitar; astfel, instituții publice aflate în subordinea MEC, deci care sunt înființate cu rol și în scop larg social, devin factor discriminator prin procesul de selecție și formare (dar care, dacă mai este cazul să amintesc, uzează de resurse publice constituite prin contribuții universale). În context, nu este de neglijat nici presiunea asupra copiilor, întrucât selecția aceasta presupune sacrificarea parțială a trăirilor specifice copilăriei, cu devierea de la dezvoltarea armonioasă tipică vârstei, și forțează un salt intelectual nefiresc, un scurticircuit cognitiv – a se vedea/evalua efectele psihologice ale suprasolicitării timpurii la copiii de 10-11 ani, înscriși cu zecile de mii în fiecare an ca admitanți în aceste „temple” școlare. Și tot în context, nu trebuie scăpat din vedere nici ceea ce se întâmplă mai departe cu această elită formată pe bani publici – ajunsă la maturitatea pregătirii, cel mai adesea ea emigrează, fiind susținută și încurajată prin pseudo-politici sociale nerentabile; părăsind țara, tinerii noștri absolvenți ies din subsistemele economic, demografic, educațional etc., precum și din domenii profesionale vitale dezvoltării naționale. De aici, dubla pierdere pentru țară, deci pentru noi toți, este ușor de sesizat.
• Orice oglindă evaluativă orientată asupra stării și evoluției sistemului de învățământ (și educație) va reliefa, așadar, existența simultană a unei pepiniere care generează o educație minoritar-exclusivistă (grădinițe și școli primare arondate învățământului din ciclul liceal – o anomalie ușor de sesizat, dar tolerată) și a unei majorități ignorate care generează disfuncție socială, chiar de la nivel timpuriu (devianțele și delincvențele juvenile coboară vertiginos către vârste tot mai fragede, și sunt manifestate în mod predilect în comunitățile caracterizabile și printr-o educație școlară precară). În plus, în relație cu această realitate, sunt amendabile și politicile de repartiție ori lipsa unor pârghii de încurajare a alocării resurselor umane (educatori, învățători, profesori) către unitățile școlare din sfera celor dezavantajate; ele lipsesc sau, după caz, sunt eludate în plan local, iar amânările de decizii corective devin, în sine, o problemă sistemică.

În finalul apelului meu, vă rog, Doamnă/Domnule Ministru, să conferiți funcției pe care tocmai ați acceptat-o simplitatea și hotărârea decizională de care orice lucru bine făcut are nevoie, angajând empatie și corectă înțelegere asupra întregului areal educațional – din care fac parte, deopotrivă, preșcolarii și școlarii din ruralul și urbanul românesc, cât și liceenii sau studenții noștri de pretutindeni.

Sociolog Dumitru Dulgheru, Iași

Publicitate și alte recomandări video