Scrisoare către Mihail Vakulovski

Cu scriitorii nu poți să știi niciodată. Imediat te trezești că le sare țandăra, că sar la bătaie pe stradă. Am făcut și eu un pic de box la o adică, știu ce e și eschiva, știu ce e un croșeu, dar de ce să te legi la cap?

Apoi, cu atât mai puțin le scriu scriitorilor pe care i-am și cunoscut prin viață. Că parcă dacă i-ai cunoscut poți să știi: o dată te trezești că nu i-a convenit ceva sau, mai rău, că te găsește excesiv de amabil – ai tu vreun interes…

Așa că, vezi bine, a trebuit să dau totul la o parte ca să văd doar cartea. A trebuit să uit de simpatia pe care știi că ți-o port fiindcă te găsesc om cinstit și serios, iar oamenii cinstiți și serioși sunt mai rari decât eclipsele. M-a interesat textul.

Iar cartea Tata mă citește și după moarte e o bucurie pentru cititor. Eu m-am trezit uneori chiuind în timp ce dădeam pagina. Alteori m-am trezit că recit Da, a fost copil și Lenin,/ Da, a fost și el școlar/ Și în geanta lui pe vremuri/ A purtat abecedar.

De cele mai multe ori, însă, m-am pomenit că ziceam: ce chestie, pe asta n-o știam! Și adevărul e că nu știam multe despre copilăria în Moldova din vremea Uniunii Sovietice.

M-am născut mai târziu și când am început eu să citesc nu găseam la tot pasul cărți despre această lume dispărută. Iar Basarabia rămânea mereu departe. Așa că pentru mine totul a fost nou și minunat. Desigur, îi știam pe Gagarin, pe Vîsoțki, pe Țoi, dar cu totul altfel, și mult mai bine i-ai știut dumneata.

Iar ce ai făcut din ei în cartea copilăriei lui Mișca – asta va rămâne. Sunt, dacă îmi dai voie să am o ierarhie, cele mai frumoase rânduri din carte. Gagarin în Cosmos, Vîsoțki pe scenă și Țoi murind după ce a schimbat lumea – toate sunt minunate…

Ce știam eu de Pavlic Morozov sau chiar de Zoia Kosmodemianskaia? Ce știam eu de cosmo­nautul Piotr Klimuk, de Ion Soltîs sau Boris Glavan? Nu știam, iar acum știu – am ieșit câștigat.

Mereu ți-am admirat forța dragostei pentru tatăl tău, pentru fratele tău, deloc întâmplător amândoi scriitori, pentru mama ta. Vei spune poate că e puțin și normal lucru ca un om să-și iubească familia. Eu ți-aș răspunde atunci că e tot mai rar, mai ales în ultimele decenii, când s-au destrămat lucruri chiar mai mari de­cât Uniunea Sovietică, țara cea mai mare din lume.

Eu n-am făcut trânte și n-am participat la nici o întrecere între raioane, eu n-am apucat să folosesc în viață cuvântul raion, eu nici măcar n-am avut un cais în grădină, nici grădină n-am avut, eu n-am recitat nici o poezie despre Lenin, cu Lenin, pentru Lenin, eu n-am mai apucat să fiu scăldat în apele altei propagande decât aceea pentru piața liberă.

Copilăria scapă de logica profitului. Când nimic nu contează în afara profitului, prima care moa­re între oameni este prietenia. Iar copiii, neștiind această lege, sunt singurii care trăiesc în afara timpului, de aceea pot fi chiar și fericiți.

Cartea dumitale m-a făcut pentru două ceasuri foarte fericit, fericit ca pe un copil, fericit cât o nuvelă de Aitmatov. Este o carte plină de lumină și de adevăr, de aceea crudă, ca viața. Să mai scrii, fiindcă ăsta e rostul tău.

Ai salvat o lume întreagă de la uitare – și ce altceva ai fi putut face? Și uite că, până la urmă, Mișca, chiar și fără să vadă pământul din cosmos, tot un erou a ajuns.

Publicitate și alte recomandări video