Scrisoare către Yoko Tawada

Dragă doamnă Yoko Tawada, vă scriu pentru că m-aș simți foarte vinovat tăcând. Vinovat aș fi dacă, după ce am citit Ultimii copii din Tokio, nu v-aș trimite un cuvânt de mulțumire, vinovat aș fi dacă nu aș striga pe la răscruci virtuale adevărurile care stau în această carte mare.

Povestea lui Yoshiro și a strănepotului său, Mumei, a rămas alături de mine, ca un prieten bun, în zilele distanțării de oameni, acum, când realitatea ia conturul unei distopii.

Distopie i-au spus specialiștii și cărții dumneavoastră, în care, în urma unui dezastru ecologic nenumit, Japonia se izolează de restul lumii, devine tot mai mică și mai mică, cu regiunile sale închizându-se în sine.

Distopie i-au spus și acestei cărți în care copiii devin atât de sensibili încât supraviețuirea lor e un miracol, în timp ce bătrânii continuă să adune ani și se tem că au devenit nemuritori. Mi se pare, totuși, că distopie e o etichetă insuficientă și nedreaptă, cum sunt îndeobște etichetele.

Cartea Ultimii copii din To­kio spune lucruri importante despre fragilitatea naturii uma­ne, de­spre fragilitatea naturii, despre mișcă­rile de pendul ale istoriei, despre tehnologie și un viitor în care ni­mic nu ar trebui să fie de mirare, nici măcar o întoarcere în timp de o mie de ani, răsturnarea valorilor, dispariția cuvântului mamă, devenit inadecvat, în­vechit, inutil.

Ultimii copii din Tokio este o carte care pare transparentă, în timp ce ascunde adâncimi care nu se sfârșesc. Iar dumneavoastră, doamnă Yoko Tawada, sunteți, și sper să îmi îngăduiți adjectivul, cea mai kafkiană scriitoare pe care am citit-o în secolul XXI.

Mă bucur, acesta este cuvântul potrivit, că v-am descoperit abia acum, că nu v-am citit nici o carte, nici măcar nu știam că existați, că ați plecat din Japonia cu multe decenii în urmă pentru a veni în Germania.

Mă bucur, fiindcă am o lume întreagă de descoperit în cărțile dumneavoastră, noi continente, ba chiar și noi planete, un alt univers.

Nu mai am răbdare să vă văd cărțile traduse. Umblu năuc, buimac pe site-urile niponologilor, sunt gata să învăț singur japoneza numai și numai pentru a vă citi mai departe și mai departe. Ca toate celelalte speranțe, nici acestea nu se vor împlini, dar îmi pla­ce măcar să visez.

Sunt și eu un hikikomori. Un bărbat care s-a izolat de tot restul lumii, închizându-se în casă și trebuie să recunosc, măcar în fața tribunalului format doar din mine, că pandemia e numai un pretext și că, de fapt, cam așa vreau să îmi trăiesc viața. Nu m-ar deranja să-mi petrec eternitatea într-o pagină anume din Ultimii copii din Tokio. Este aceasta, totuși, o utopie?

Scumpă doamnă Yoko Tawada, cartea dumneavoastră mi-a arătat încă o dată ce putere are literatura care se așază de la început pe întrebările corecte, pe premisele corecte. Cum se scrie, ca de la sine, magnific, uluitor, o carte care schimbă, cu atâta brutală delica­tețe, ipoteza realității, dându-ne, ca prin miracol, deodată, o altă lume, alte legi și alte frumuseți. Pentru toate acestea și pentru încă atâtea altele, nenumite din lipsa spațiului tipografic, vă mulțumesc.

Publicitate și alte recomandări video