„Postezi fotografii pentru a arata cât de mult te iubești, dar se vede că ți-e rușine cu tine”. Psiholog, despre Facebook și relații

S-a întâmplat ceva neplăcut sau inacceptabil. Ești speriat și e greu să faci față propriilor emoții. Ce faci? Cel mai probabil, vei încerca să te calmezi, spunând: „Totul este bine, nu s-a întâmplat nimic rău”. Sau începeți să vă gândiți la situație: „Acest lucru s-a întâmplat pentru că au existat factori externi obiectivi, n-am nici o vină”. Sau poate vei porni televizorul, vei comanda pizza, sau vei asculta Pink Floyd. Cineva s-ar arunca, poate, în pat și ar dormi ghemuit până dimineață. Psihicul uman are suficiente mecanisme pentru a proteja individul de experiențele traumatice. Din păcate, o astfel de „apărare” distorsionează realitatea. Toate acestea sunt exemple ale modului în care funcționează mecanismele de apărare psihologică. Cu ajutorul lor, psihicul acționează la nivel inconștient, înșelând realitatea, pretinzând, astfel, că un anumit eveniment sau emoțiile provocate de el nu sunt deloc atât de dureroase, înspăimântătoare pe cât par. Psihanalista Anna Freud, fiica lui Freud, a oferit în lucrările ei, un exemplu despre o fetiță căreia îi era frică să meargă de-a lungul unui coridor întunecat pentru că acolo, afirma ea, locuia o fantomă. Într-o zi, familia ei a observat că fata a mers de-a lungul coridorului fără teamă – dar în același timp a făcut pase ciudate cu mâinile. Când fata a fost întrebată de ce a făcut acele pase, ea a explicat că ea însăși a devenit o fantomă. Astfel, psihicul ei a efectuat o manevră defensivă – fetița s-a identificat cu obiectul fricii, s-a transformat, dacă putem spune astfel, în el și, prin urmare, a încetat să se mai teamă de acesta. Acesta este un exemplu de reacție defensivă numită introiecție – sau mai bine zis, una dintre varietățile sale, identificarea cu agresorul.

Ca parte a substituției, psihicul redirecționează emoțiile cauzate de un obiect periculos la un alt obiect. Un exemplu clasic este atunci când șeful tău a țipat la tine, iar tu, la rândul tău, când ajungi acasă, țipi la partenerul tău. Pentru că dacă țipi la șef poate se va lăsa cu o concediere, dar acasă, îți poți permite să te manifești, partenerul, crezi tu, îți va ierta totul. O altă opțiune, mai complexă și mai periculoasă pentru o persoană, este atunci când frustrarea și furia provocate de șef sunt îndreptate nu asupra șefului sau al unui membru al familiei, ci asupra lui însuși. Acest lucru poate duce la tulburări psihice, depresie, alcoolism și, uneori, chiar sinucidere.

Din când în când, fiecare din noi experimentăm dorințe care par inacceptabile pentru psihicul nostru. Și nu doar dorințe. Ci și nemulțumiri, frustrări, atitudini neconforme cu educația noastră. Mecanismele de apărare sunt comportamente pe care oamenii le folosesc pentru a se separa de acțiuni, evenimente sau de gânduri neplăcute. Cum scăpăm de ele? am putea întreba. Atribuindu-le altor oameni. Gelozia fără un motiv clar poate fi rezultatul unui astfel de mecanism de proiecție. Apărându-se împotriva propriei dorințe de infidelitate, o persoană își suspectează partenerul că o trădează. Așa că începe să provoace partenerul – răspunzând, de pildă, la întrebările lui sec, monosilabic. Iar când acesta o întreabă de ce se comportă ciudat, ea îi spune că totul este în regulă, și că celălalt e cel care o acuză pe nedrept de proasta dispoziție sau ciudățenii. Și așa în toate, persoana își acuză partenerul că el e cel suspicios, cel cu gândire eronată, prin urmare, conchide aceasta, îi ascunde ceva. Astfel, partenerul începe, treptat, să creadă că, într-adevăr, el e cel vinovat sau cel suspicios, fără motiv. De regulă, persoana influențată nu realizează imediat sau chiar niciodată că a fost plasată în cadrul identificării proiective. Cunoașterea caracteristicilor tale te va ajuta, dacă nu imediat, după ceva timp, să înțelegi că cineva și-a proiectat manifestarea asupra ta și tu ai acceptat-o ​​​​ca fiind propriul tău defect. Un alt exemplu, o fată este jenată de aspectul ei, e mai plinuță și, crede ea, nu arată prea grozav față de alte fete de vârsta ei. Ea refuză să recunoască asta, că îi este rușine, dar o atribuie altora – de exemplu, ea scrie la postarea unui prieten pe facebook, la fel de plinuț ca și ea: „Se simte ca și cum ți-e rușine de corpul tău. Postezi aceste fotografii pentru a arata cât de mult te iubești, dar anumite elemente din fotografii vorbesc de la sine. Se vede că ți-e rușine cu tine”. Așa pare să scape de propria ei rușine.

De aici putem merge mai departe, proiecția este caracteristică persoanelor care au abilități slab dezvoltate de reflecție și introspecție. În plus, ținând cont de acest mecanism, ideea că o persoană, de fapt, vorbește întotdeauna despre sine atunci când critică pe alții este adevărată. Am întâlnit cu toții persoane critice la adresa altora, care folosesc cuvinte jignitoare, putem fi atenți, ele vorbesc de fapt despre sine, despre nereușitele lor, despre viața pe care o duc, despre defectele sau suferințele lor. Poate fi un excelent punct de plecare într-o consiliere. Dar am putea spune că aici putem găsi și un alt mecanism de apărare, deprecierea. Pe măsură ce copilul crește, descoperă că mama și tata nu sunt chiar atotputernici – așa cum îi credea în copilăria timpurie, nu îl pot proteja de tot ceea ce îl supără, acest lucru îl îngrijorează sau îl sperie teribil. Firește, nu toți copiii reacționează astfel. Cei mai mulți își continuă creșterea fără îngrijorări, construindu-și o stimă de sine corespunzătoare. Acest copil, ajuns adult, însă, poate avea un partener, pe care îl idealizează, inconștient, așa cum îi idealiza cândva pe părinții lui. Dar în timp devine clar că este departe de a fi un partener ideal, nu e scutul pe care și-l dorea – partenerul poate fi și el obosit și iritat în anumite zile, poate critic, poate nu este de acord cu ceva, poate fi melancolic sau trist. Devalorizarea apare imediat pe scenă: „Din moment ce ești obosit și nu-mi acorzi tot timpul tău, e ceva în neregulă cu tine, nu cu mine! M-am înșelat – nu ești demn de acest rol și, prin urmare, ești nedemn de mine”. „Nedemni” sau alte cuvinte jignitoare pot fi prieteni, colegi, șeful, medicul sau toată lumea. Devalorizându-i, îi lipsește de putere – iar ei neavând putere, crede ea, nu îi mai pot face rău, nu o mai pot aduce în acea stare în care să se îngrijoreze sau în care să se sperie.

Ați întâlnit oameni care știu perfect cum „funcționează” emoțiile lor și cum să le gestioneze? Cei care cred că sunt perfect conștienți și stăpâni pe toate reacțiile lor? Cei care tind să vadă ceea ce se întâmplă într-o relație ca pe o problemă matematică ce necesită algoritmi de soluție potriviți? Nu, aceștia nu sunt indivizi care au învățat să-și gestioneze pe deplin toate nuanțele vieții. Aceștia sunt oameni care folosesc intelectualizarea. Intelectualizarea este un alt mecanism de apărare psihologică, „sora” raționalizării. Ea are ca scop evitarea contactului persoanei cu emoțiile puternice, înlocuirea lor cu intelectul, cu teorii și definiții despre emoții – fără trăire directă. Concentrându-se exclusiv pe logică, psihicul uman se protejează de emoții asociate cu acesta. De exemplu, o persoană care a fost abandonată de partener se scufundă în studiile istoriei sau filosofiei cuplului și începe să vorbească despre acesta ca fiind o construcție socială nefirească care nu mai funcționează în societatea modernă. „Ce nevoie mai are omenirea de bărbați? Femeile au dovedit de-a lungul istoriei că se pot descurca și fără ei! Îți pot oferi nenumărate exemple!” Unele persoane, dorind să nu facă o introspecție în căsnicia lor eșuată, pentru a vedea propriile vinovății, pot căuta statistici care să le confirme creșterea numărului de divorțuri cauzate, să zicem, de pandemia Covid. „Au divorțat anul acesta 23000 de cupluri. Mă număr printre ele. Dar mai vine un val! Acesta este efectul pandemiei!” Cineva mi-a spus la câteva luni după divorțul său, redau ad litteram, „Dacă a divorțat prințul Charles de Diana, vorba aia, Carol al II-lea a fugit de acasă cu Elena Lupescu, vițe regale, nu pământeni, mi se pare firesc că nu merg căsătoriile, n-au funcționat niciodată, nicăieri, nici în familii regale, nici în păturile burgheze, nici în cele proletare, poveștile cu familiile fericite sunt niște utopii!”

Imaginați-vă că un eveniment v-a afectat foarte mult – să presupunem că nu ați obținut jobul pe care l-ați dorit cu adevărat. Totuși, în loc să fii supărat, începi să construiești un fel de tipar logic în care acest eveniment nu mai pare atât de negativ. Ceva de genul „este chiar bine că nu am primit această slujbă, n-aș mai fi putut să stau așa cum ar trebui, acasă, cu nevasta mea”. Un exemplu excelent de raționalizare, sora intelectualizării, este descris în fabula lui La Fontane Vulpea și strugurii: „– Ce struguri verzi şi acri, oftează,/ Nu-s de teapă!/ Şi-s prea cruzi…/ Mie ce-mi place-i gustul de stafidă,/ Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…”

Oamenii care utilizează intelectualizarea ca mecanism de protecție sunt, de fapt, extrem de competenți în construirea de relații, autoreglare emoțională și organizarea vieții lor. Această protecție poate fi folosită de persoanele a căror profesie necesită calm. De exemplu, un medic abandonează compasiunea când efectuează o operație. Nu plânge odată cu rudele aflate pe hol. Un ofițer de poliție în căutarea unui potențial criminal se debarasează de frică, furie sau dezgust pentru a-și putea face treaba. Un prieten mi-a spus râzând, venind vorba despre asta într-o discuție zilele trecute, că și psihologii utilizează acest mecanism de apărare. Explicația sa, nefiind psiholog, ci inginer, a fost, aș spune, pertinentă. Așa e. Adesea aceste persoane programează mental totul pe ceas, să luăm un program ca exemplu: 8 ore pentru muncă, o oră pentru lectură sau muzică, 2 ore pentru întâlnirea sau comunicarea cu partenerul lor, alte 30 de minute pentru îngrijirea corporală. Perturbarea programului lor este dureroasă. Astfel de oameni par a fi foarte responsabili și grijulii, atât față de ei înșiși, cât și față de ceilalți. În opinia lor, au o înțelegere clară nu numai a ceea ce li se întâmplă, ci și a oamenilor din jurul lor: cum simt și ce doresc. Pentru orice situație, ei au o schemă de răspuns și un plan de acțiune, o explicație clară, teoretizată, a ceea ce se întâmplă. Cu toate acestea, competența și înțelegerea intelectuală care îi uimește pe mulți nu-i ajută întotdeauna să-și rezolve problemele interioare. Motivul este că ostaticii intelectualizării gândesc mai mult decât simt. E ca atunci când cineva le spune „te iubesc” și ei ar răspunde „și eu te iubesc, dar să știi că dragostea durează 3 ani după studiul lui Acevedo. După asta, vedem cum vom gestiona situația, am să mă gândesc cum să ne fie bine”. Ei par că nu au timp să trăiască emoții, ci doar să vorbească despre ele, să le despice în patru. Toate acțiunile lor vizează procesarea informațiilor primite exclusiv intelectual, izolându-se, astfel, de imersiunea emoțiilor. În esență, astfel de oameni rămân indisponibili emoțional altora. Problemele în relații sunt foarte probabil existente: împărtășirea sentimentelor se dovedește a fi dificilă, mai ales dacă intenția bună a partenerului le „sparge” programul, totul este pentru ei previzibil și programat. Partenerul unei astfel de persoane, dacă nu e o persoană instruită și înțelegătoare, poate simți, la un moment dat, că interacționează cu ea fiindcă face parte din lista de priorități, ca și cum ar fi un alt element pe lista sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească perfect. Această strategie este apreciată în societate – se crede că acesta este ceea ce numim autocontrol. Pe de altă parte, astfel de oameni sunt adesea considerați, de cei apropiați, a fi superficiali. De exemplu, la o înmormântare, comportamentul reținut poate fi pus pe seama nesimțirii unei persoane: „Am văzut cât de îndurerat era! Nu a vărsat o lacrimă, ca și cum ar fi fost din piatră!”.

Ați observat că în situații stresante vreți să vă ghemuiți sub pături? Sau, așa cum scriu adesea fetele pe Instagram, să vă îmbrățișați sau să îmbrățișați un ursuleț de pluș? Aceasta este regresia, un alt mecanism – atunci când se confruntă cu o situație neplăcută, psihicul pare să revină la o etapă anterioară de dezvoltare, la copilărie, atunci când te simțeai bine, în siguranță, și nu aveai griji și probleme.

O reacție defensivă foarte interesantă este formațiunea reacțională, unii o mai numesc și transformarea sensului, în cadrul căreia psihicul face o schimbare și transformă un sentiment, care, din anumite motive, este intolerabil, în opusul său. O persoană care reacționează astfel, de exemplu, poate manifesta un excesiv simț al curățeniei pentru a ascunde dorința de a face un lucru considerat „murdar” din punct de vedere moral. De asemenea, o persoană profund imorală poate poza, în public, într-un campion al moralității: se arată a fi un mare iubitor de animale, deși seara fugărește cu bâta câinii de pe stradă, pozează în familist convins, dar ascunde o relație amoroasă pe care o are de ani buni, se arată scârbit când vede un bețiv, deși el seara bea până își pierde mințile.

Nu trebuie să uităm că mecanismele de apărare psihologică, pe care le-am prezentat azi, sunt, într-un fel, o evadare din realitate și de la asumarea responsabilității pentru viața proprie. Pentru a acționa eficient, trebuie să reflectăm sincer asupra sentimentelor, emoțiilor și dorințelor noastre. E complicat, veți putea afirma. Totuși, așa cum spunea Freud: „Vocea rațiunii este tăcută pentru unii, dar se va repeta până când va fi auzită”. Și mai devreme sau mai târziu, cînd va vorbi doar rațiunea, va sparge toate mecanismele de apărare posibile. Dar, vom mai vorbi despre asta…

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video