
„A man’s real possession is his memory. In nothing else is he rich, in nothing else is he poor.” (Singura proprietate reală a unui om este memoria sa. Nu este cu nimic mai bogat sau mai sărac.) Alexander Smith
Ar fi foarte greu, dacă nu imposibil să supraestimăm importanța acestei funcții vitale a creierului. Suntem ceea ce suntem datorita ei. Știm ce trebuie să spunem într-o mulțime de situații, sau cum să ne comportăm, știm ce a fost înainte și putem să construim lucruri viitoare bazându-ne pe această cunoaștere, știm cine sunt cei pe care îi iubim și putem să îi plângem pe cei pe care nu îi mai avem decât în țesătura ei fină de o complexitate greu de imaginat. Ne aplecăm din nou gândul spre memorie, pentru că acolo e secretul a tot ce a fost și promisiunea a tot ce va să fie. Nu știu dacă ați avut șansa unica să stați față în față cu un om care și-a pierdut capacitatea de a forma memorii noi. Spun șansă, pentru că este o ocazie unică în care să apreciezi o funcție pe care toți o luăm de-a gata și o considerăm un „drept” inalienabil. Este absolut fascinant să te afli aproape ca în fața unei cărți. Povestea lui s-a terminat când nu s-a mai putut scrie nimic. E o încremenire într-un trecut din care nu poate scăpa și din care nu poate evolua în nici un fel.
Și pentru toate acestea, memoria este un subiect de iscodire științifică la fel de vechi ca și omul trezit la conștiința existenței sale. Din fericire, și aici trăim vremuri entuziasmante. La mai puțin de douăzeci de minute după ce termini de citit acest articol, creierul tău va începe să stocheze informațiile pe care tocmai le-ai citit într-o explozie coordonată de activitate neuronală. La baza acestui proces se află un fenomen cunoscut sub numele de translație dendritică, care implică o creștere a producției de proteine localizate în dendrite, ramurile spinoase care se proiectează în afara corpului celulei neuronale și primesc semnale de la alți neuroni la sinapse. Este un proces cheie pentru memorie – iar disfuncția sa este legată de tulburări intelectuale grave. Mulțumită unei echipe de la Rockefeller Institute in New York, acum este mult mai clar cum, aceste degete fremătânde care caută în toate direcțiile alte degete cu care să se atingă în neatingere și prin care să simtă și să păstreze această simțire cât de mult se poate, construiesc fundația delicată, dar infinit de complexă pe care se construiesc memoriile de orice fel. În cuprinderea aproape nesfârșită a miliardelor de mâini minuscule, și în prigoria de întâmplări moleculare pe care le ascund în atingerea lor, stăm noi, ceea ce suntem și ceea ce vom putea fi, și tot ceea ce contează pentru noi.
Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iași și președinte al Asociației Creierului Iași
Publicitate și alte recomandări video