Se poate evada din trecut?

marți, 13 noiembrie 2018, 02:50
1 MIN
 Se poate evada din trecut?

Cu Fontana di Trevi, romanul abia apărut la editura Polirom, Gabriela Adameşteanu întregeşte un proiect epic început în 1975, cu Drumul egal al fiecărei zile şi continuat în 2010, cu Provizorat. Personajele sunt aceleaşi, protagonista în jurul căreia se adună toate poveştile este Letiţia Branea. Tânăra ameninţată de păcatele politice ale familiei din primul roman, trăind precaut, lansându-şi dezamăgirile şi frustrările într-un adulter cu Sorin, un personaj dubios, cu bune şi rele, în al doilea, este acum o doamnă matură, fixată, din inerţie, într-o căsnicie cu Petru, soţul cândva brutal, acum cinic şi neputincios, stabilită de trei decenii în Occident (întâi în Germania, apoi într-un sat din Franţa), dar revenind des în ţară, aparent pentru a-şi recupera moştenirea de pe urma unchilor şi părinţilor, dar în fond pentru că viaţa ei se află aici, nu acolo; după cum vom vedea, e vorba şi de o agăţare permanentă de trecut, de imposibilitatea de a uita, de a merge mai departe, de a şterge totul din memorie.

Letiţia este, după atâta vreme, aparent victorioasă: chiar dacă a renunţat la visul ei de a deveni scriitoare (semnase, înainte de plecare, o carte bine primită), are o carieră în Franţa (e kinetoterapeut), are independenţă financiară, nu mai duce grija zilei de mâine, nimic nu pare să o mai sperie. În plus, viaţa ei nu depinde de tranziţia nesfârşită din ţară, de „meandrele concretului“ politic din România. Ba chiar are perspective frumoase să recupereze proprietăţile familiei, confiscate de comunişti. Şi totuşi, dacă revine des în ţară, în ciuda unui mal du pays de care se suferă în mod egal dincolo şi dincoace de graniţă, e nu atât din motive pragmatice, ci mai degrabă pentru că ştie că numai aici se poate regăsi. Aceasta este, în fond, rostul revenirii permanente a Letiţiei în ţară: o reîntoarcere la viaţa ei adevărată, cu toate experienţele, mai mult rele decât bune, care i-au fost date. Viaţa ei nu este completă dacă i se amputează trecutul. Or, pentru a recupera acest trecut, revenirea în ţară e obligatorie. Letiţia ştie că se minte justificându-şi desele călătorii prin procesele pentru recuperarea proprietăţilor familiei, după cum şi Petru o ştie şi o spune. În fond, se poate pleca de tot din ţară? Se poate, de fapt, pleca de tot din propria viaţă? Apoi, a doua viaţă, cea de dincolo, e parte a aceleiaşi naraţiuni? E o altă viaţă? La un moment dat, Letiţia îşi spune că ea trăieşte între două lumi. Dar imediat nuanţează: „Sau între ele? Sau în nici una?“

Eliberată, în sfârşit, de trecut, după o luptă cu ea însăşi de o viaţă, se descoperă ameninţată de viitor. Impresia e că prezent nu a avut niciodată: în timpul comunismului pentru că trecutul politic al familei i l-a ameninţat permanent; după fuga în străinătate, pentru că nu s-a putut rupe niciodată cu adevărat de ţară, deci nici de trecut.

Acum însă descoperă că marea ameninţare vine dinspre viitor şi că ea pate fi mai dură decât cea de pe vremuri, care se arhiva în dosarul de cadre. „Nu mai vreau să mă întorc la povestea anilor pierduţi aiurea şi nu mai cred că trecutul poate să-mi aducă mai multe surprize decât viitorul; mi-a adus destule“, spune ea, convinsă, în sfârşit, că nici lupta pentru moştenirea averii unchilor, nici publicarea romanului (prea stufos şi prea despre comunism pentru a mai interesa în România anilor 2010) nu înseamnă încheirea unei poveşti dramatice. Că, de fapt, aventura conştiinţei ei nu se încheie aici. Şi că, dimpotrivă, ceea ce e mai dramatic pândeşte din viitor, iar această ameniţare e mai dură decât cea care, în tinereţe, îi sabotase prezentul. Provizoratul de acum, de la bătrâneţe, e mai dificil de îndurat, de gestionat decât cel de la tinereţe. Letiţia îşi dă seama că trecutul, oricât de traumatizant a fost, nu i se pare respingător: nu vrea nici să se răzbune pe el, nici să îl facă uitat. Dimpotrivă, ascultând, pe o casetă veche, o înregistrare din anii ’80, se simte copleşită de emoţie: e viaţa ei, e tinereţea ei, aşa cum a fost, nesigură şi înecată în frică: „Am binecuvântat tehnica şi am plâns, îmi doream să fiu în bucătăria de atunci, încălzită de răsuflările noastre şi de lumina albastră, micşorată, a aragazului…“

De fapt, întregul roman e despre raportul dintre atunci şi acum. Problema (şi salvarea) personajelor-cheie ale romanului (şi ale întregii trilogii) este că nu reuşesc să se rupă de trecut. Nici Letiţia, nici Petru, nici Sultana, nici Aurelian nu se vindecă de vechile spaime, se ataşează de traumele pe care le-au îndurat şi au impresia că, după 1989, nu trăiesc decât un rest dintr-o viaţă care, în ce a avut ea mai semnificativ, s-a scurs în timpul comunismului. Odată cu tinereţea lor incertă, confuză, provizorie. E aceasta o problemă cât se poate de importantă, o problemă a memoriei, în esenţă, pe care cărţile Gabrielei Adameşteanu o atacă frontal, cu o acuitate rarisimă. Unii dintre ei luptă de pe poziţii etice împotriva comunismului rezidual, alţii, precum Letiţia, stabiliţi în Occident, găsesc motive, când nu pretexte, ca să revină în ţară. În fond, ei nu se adaptează la noua lume, nu acceptă marasmul politic şi mai ales etic din ţară, dar nici răceala şi indiferenţa din străinătate. De aceea rămân cumva legaţi ombilical de trecut.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii