„Se rezolvă tragedia/ Numai dacă… sună Lia!”

Ca simplu plătitor de impozite, nespecialist în chestiuni juridice, consider că principala problemă a sistemului nostru de justiție nu o constituie salariile indecente sau privilegiul rar de a ieși la pensie din fragedă junețe, ci lipsa lui acută de legitimitate, căci cetățenii au din ce în ce mai puțină încredere în el. Justiția trebuie să fie pilonul fundamental al unui stat democratic fără de care nu e de imaginat pacea socială și civilizația. Este evident din această perspectivă că judecătorul trebuie să fie liber în deciziile sale, iar orice alt actor public să nu se amestece în aceste decizii, în încercarea de a le influența. Actorul public legitim precum guvernul, activ, precum mass-media sau ilegal, precum grupurile infracționale de ieri și de azi este obligat de lege să stea în tribună, să nu intre pe teren. Da, justiția trebuie să fie independentă de amestecuri externe și, cu omenești accente, să pună legea în aplicare fără preget. După dictatura comunistă, unde justiția populară (adică judecătorul plus doi asesori veniți din fabrici) era tributară intereselor partidului unic (pentru că nomenclatura de partid nu putea fi judecată decât dacă biroul politic județean sau C.C.-ul aprobau acest lucru – măsură preluată și în reglementările lui Iorgovan prin împiedicarea anchetei penale asupra parlamentarilor în absența avizului comisiei juridice, prevedere profund anticonstituțională care, și astăzi, calcă în picioare principiul sacrosanct al egalității în fața legii) am crezut că în democrație justiția va fi corectă. Iată că, totuși, chiar după treizeci și cinci de ani, unele năravuri persistă.

Primul și cel mai periculos este, după cum spuneam, subminarea legitimității puterii judecătorești care, încalcă un principiu milenar, sacrosanct, al judecății: imparțialitatea. Mânată de omenești pofte și nevoi de îmbogățire imorală, casta magistraților își aprobă sieșiⁱ dezinvolt tot felul de drepturi salariale nemeritate și cu atât mai scandaloase, cu cât nivelul de trai al majorității cetățenilor este unul precar. Deh, „cine-mparte/ parte-și face”! Ce mai contează aici principiul fundamental că nu poți fi și parte interesată, și judecător în același timp căci astfel duci în derizoriu ideea de judecată onestă și imparțială, sub domnia legii. În ultimii ani, societatea românească a privit cu stupefacție dezinvoltura cu care magistrații își dădeau, uneori retrospectiv, sume imense de bani luați din buzunarul contribuabilului, accelerând nepăsători deficitul statului. De ce au făcut-o? Pentru că pot scăpa nepedepsiți.

Contrar părerii comune, judecătorii ar putea fi trași la răspundere. Nu în sensul în care militau mijloacele de propagandă ale penalilor (care voiau să decidă ei, la televizor, cine e vinovat și cine nu!), ci, așa cum s-ar cuveni, prin efectul legii fundamentale. Articolul 52 din Constituție spune, negru pe alb, la aliniatul (3) următoarele: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. Avem, totuși, câteva probleme aici:

În primul rând, prin efectul legilor specifice judecătorul este absolvit de răspundere patrimonială. Chiar dacă greșește și se constată o obligație de plată, ea este îndeplinită de stat, din buzunarul nostru, al contribuabililor. Apoi avem chestiunea complicată și rarisimă a dovedirii erorii judiciare. În ultimele trei decenii cred că pot fi numărate pe degete aceste erori dovedite, de regulă, în cazul unor infracțiuni cu violență, prin rafinarea mijloacelor probatorii odată cu evoluția tehnologică și științifică (în general, noi analize ADN în crime sau violuri). Asupra celorlalte nedreptăți, fie ele flagrante sau mai subtile, se așterne tăcerea prevăzută preventiv de grupurile de lobby din parlament. Căci, prin legea lor de funcționare (303/2004, cu completări ulterioare), magistraților li se cere să păstreze, până la moarte, confidențialitatea asupra deliberării – art. 90, (1) și (3) – și le este interzis să se exprime asupra unui proces în curs sau asupra oricărei soluții date, fie de ei, fie de alt complet – art. 9, (1), (2) și (3). Pe scurt, cu excepția căilor legale de apel la instanțe superioare, nu există nicio altă formă de a discuta o sentință dată de un judecător. Atât Consiliul Superior al Magistraturii, cât și Inspecția Judiciară din cadrul acestuia nu anchetează decât chestiuni disciplinare și nu au competența de a se ocupa de soluțiile de fond date de judecători. Acestea rămân sacrosancte, iar judecătorul este asimilat lui Dumnezeu și nu poate fi în niciun fel tras la răspundere pentru sentințele date, oricât de scandaloase și părtinitoare ar fi acelea (cum eu însumi sunt pățit, fiind obligat de niște judecătoare ieșene să plătesc – în disprețul legii și al bunului simț – amenda unei mașini pe care o vândusem de mult, cu acte în regulă și cu consemnare în certificatul de înmatriculare, ba mai și probasem că nu eram în țară la data înregistrării contravenției, știu despre ce vorbesc!). Puterea judecătorească (care nu include, simt nevoia să repet, Curtea Constituțională numită de Executiv) este, în România, mai presus de principiul „checks and balance”, călcând astfel în picioare echilibrul constituțional al puterilor în stat.

Totuși, veți spune, Constituția prevede fără echivoc, după cum am arătat mai sus, posibilitatea ca magistrații să fie trași la răspundere, nu? Ha, ha, ia încercați dvs. să dovediți „reaua credință”. Sau „grava neglijență”. (Nici nu mai amintesc de hotărârea preventivă a găștii profesionale numită politic, alcătuită din nouă oameni „cu experiență juridică de minim 18 ani” care, în timpul guvernării Dragnea, s-a trezit ordonând sentințe executorii președintelui țării, deși rolul său este doar de a se pronunța asupra constituționalității legilor, și care a dat deja, preventiv, o decizie care interzice orice formă de tragere la răspundere a magistraților pe acest art. 52). Da, asta este realitatea: cu excepția flagrantului de mită, nu există niciun element probator și nicio cale de a îndrepta hotărârile strâmbe, uneori oneroase, alteori evident părtinitoare ale unui complet cu puterea de a da sentințe definitive și executorii. Căci judecătorul, indiferent de instanță, judecă după lege, după probele administrate și, da, după propria conștiință. Mă tem că vor fi cât se poate de vizibile conștiințele magistraților, în viitorul apropiat. Nu ale tuturor, desigur, pentru că mai sunt și oameni onești în această meserie, ci doar ale rețelei construită cu migală mafiotică de o spectrală Capo di tutti capi care va rămâne, nu am nicio îndoială, în istorie. Nu numai datorită lui Toni Grecu.

„Nu avem puterea până nu vom avea justiția în mâna noastră” este epitaful dreptății așa cum l-a formulat cinic turnătorul „Felix”, creatorul USL-ului și al „premierului Grivco” ajuns la Cotroceni. Cum tocmai i se pregătește o albire de zile mari, cu mijloace constituționale și juridice profund discutabile, ne așteptăm desigur ca, după atâta obidă și chin, tragedia să fie în sfârșit rezolvată. Cu telefonul?

ⁱ Sau, cum ar spune distinsul profesor Valerius Ciucă: „Nemo esse iudex in sua causa potest…! Principiul autolimitării competențelor este fundamental în toate curțile constituționale din lume, de la începuturile lor americane și până azi”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video