Secretul cifrului

Întâlnirile noastre la Cronica veche (am împlinit acum, în februarie, patru ani de apariţie ne-ntreruptă!) se petrec, îndeobşte, în zile şi la ore care nu-s bătute-n cuie – ca într-o redacţie serioasă– beneficiind de largheţea pe care ne-o oferă condiţia de pensionari a majorităţii dintre noi şi faptul că ne-am înhămat la această muncă de bună voie, nesiliţi şi… neplătiţi de nimeni. Totuşi, mai la începuturi, aceste reuniuni aveau loc cel puţin odată pe lună, dar niciodată într-o zi anume. Şi oricum, nu dădeam anunţuri în presă, privind ziua şi ora întâlnirii, ci doar telefoane sau mesaje membrilor redacţiei. Ei bine, într-o astfel de zi (sunt vreo doi ani de-atunci), când tocmai ne lansasem în pritocirea viitorului număr al revistei şi, deopotrivă, în degustarea ”protocolului” pe care ni-l ofeream singuri, în cămăruţa noastră de la Galeriile ”Dana”, a intrat, dezinvolt, un tânăr… necunoscut. A zis bună ziua, a trecut glonţ, printre toţi, fără să ne privească, şi s-a oprit la unul dintre noi – nu spui cine, persoană importantă! – căruia i-a înmânat un plic. După care a făcut stânga-mprejur, a zis din nou bună ziua şi-a dispărut la fel de repede cum apăruse. Vecinul meu (stăteam alături) a desfăcut, curios, plicul şi-a dat la iveală ditamai revista Vitralii, organ al veteranilor SRI. O ştiam revista, scrisesem despre ea chiar în această pagină. Scrisesem, în genere, negativ, dar, curios! într-o notă apărută într-un alt număr al aceloraşi ”Vitralii”, textul meu era comentat oarecum pozitiv. Mai exact, se extrăgeau doar acele pasaje care erau, cât de cât, favorabile. – SRI-ul e cu noi!, am exclamat cu vecinul, care şi el scrisese, chiar de mai multe ori, despre ”Vitraliile” cu ochi albaştri… – Îl cunoşti pe tip? – mă refeream la cel care adusese revista. – De unde să-l cunosc? Nu l-am văzut în viaţa mea… – Dar el te ştie?– De unde să mă ştie?!? Am rămas puţin într-o dungă, nu atât datorită preciziei cu care îl identificase pe amic, cât faptului că se ştia la fix ziua şi ora întâlnirii noastre redacţionale. De unde? Că doar nu dădusem sfoară-n ţară…

Ceea ce i se întâmplă, în aceste zile, Elenei Udrea, e ca un aviz amatorilor – mai ales amatoarelor de senzaţii tari, în angrenajul Puterii. Un loc unde nu există milă, nici îndurare. Atât de decorativei, impetuoasei blonde, i se aduc, mereu, alte şi alte acuzaţii de fraudă, dosarele ei se înmulţesc şi cresc într-o zi cât la alţii într-un an şi s-a ajuns la situaţia, fără precedent, să i se ceară o nouă ridicare a imunităţii, în Parlament. Că e vinovată sau nu de tot ce i se pune-n cârcă (inginerii financiare cu adevărat uluitoare pentru ”ingenuitatea” personajului), rămâne să stabilească justiţia. Altceva ar trebui, ca simpli cetăţeni, să ne pună-n gardă: modul cum SRI a sărit ca ars, să-şi apere structurili; rapiditatea cu care a fost ”ascunsă” persoana care a îndrăznit să profereze niscaiva acuze sau doar să ridice vălul, perdeaua de fum care acoperă această enigmatică instituţie. Din câte ştiu, e singurul caz, într-un sfert de veac (democratic!) când cineva încearcă marea SRI-ului cu degetul… O mare ce a îngheţat brusc şi-a prins-o, pe îndrăzneaţă, ca într-o menghine. Cu avertismentul tacit: cine-o face ca ea, ca ea o s-o păţească.

După părerea mea, secretul acestui cifru, dezlegarea enigmei trebuie căutate în demisia – bruscă şi inexplicabilă – a şefului SRI, George Maior. Şi-n neaşteptatul interviu dat de acesta unui post tv, în care a precizat, între altele, că în media româneşti sunt ofiţeri acoperiţi, ca-n orice stat democratic din UE. Lucrurile se leagă cu o recentă scrisoare, trimisă de directorul general al SRTv, Stelian Tănase, proaspătului director interimar al SRI, Florian Coldea, în care îi solicită – nici mai mult, nici mai puţin – să-şi retragă ofiţerii acoperiţi din Televiziunea publică, întrucât aceştia dăunează grav sănătăţii instituţiei, aflată şi aşa în pragul falimentului. Şi gestul lui Stelian Tănase e unic, în ultimul sfert de veac. Evident că directorul SRTv n-a primit niciun răspuns şi, după părerea mea, nu-l va primi în veci. Stelian Tănase – remarcabil romancier şi autor al unor provocatoare, şocante documentare privind structurile vechii Securităţi – se dovedeşte aproape la fel de naiv ca Elena Udrea, cu deosebirea că aceasta n-a uzat de pârghii oficiale, ci l-a atacat direct pe directorul interimar al SRI. Mai mult încă, în pateticul ei (ultim?) discurs din Parlament, Udrea a apăsat pe faptul că deţinerea, de un singur om, a secretelor tuturor celorlalţi, dintr-o ţară, îi poate induce impresia că e atotputernic şi invulnerabil, inclusiv când intră-n joc propriul său comportament. Lipsită de un minim instinct de conservare şi, pare-se, de documente care să dovedească vinovăţiile de care făcea caz (ar fi de mirare să le aibă), Udrea şi-a accelerat singură pierderea libertăţii, în timp ce, din această dispută – ”mediată” de Comisia juridică a parlamentului – SRI-ul a ieşit curat ca o floare de ”nu mă uita”… Ba, după şedinţa de analiză, a ieşit şi cu o scurtă declaraţie, într-o perfectă limbă de lemn, declaraţie pe care o putea face fără a mai trece prin parlament…

Pe vremea lui Ceauşescu, cine se decidea pentru un act de dizidenţă faţă de regim şi, mai ales, faţă de Securitate, trebuia să-şi asigure – sau să primească – o anume protecţie internaţională, altfel ar fi fost repede înghiţit de organe. ”Europa liberă”, ”Vocea Americii”, diverse ziare şi/ sau instituţii din occident mediatizau cazul, astfel încât organele nu îndrăzneau să-l suprime pe dizident, mulţumindu-se a-l supune unui stres continuu, unei hărţuieli, doar-doar îi vor înfrânge cerbicia. Elena Udrea a… ameninţat, într-o primă fază, că va informa toate ambasadele în legătură cu cazul ei. Nu ştiu dacă a mai apucat s-o facă. La ora actuală, într-o Europă pe cât de democrată şi unită, pe atât de marcată de tragedii reale, astfel de melodrame sunt la periferia interesului… Şi oricum, niciun organism internaţional nu poate interveni, până când nu se dă o sentinţă. În interval, conflictul cu SRI – de care a făcut caz Udrea şi care pare să fi declanşat această uriaşă avalanşă – a trecut pe planul paişte, prim-planul fiind ocupat de mereu noile acuze ce i se aduc acestei harpii (cum o percep unii), deghizată în Ileană Cosâzeană (cum o văd ceilalţi)…

O micuţă mărturisirire, ”scăpată” intenţionat!? – cum că Elena Udrea, în toamna trecută, a făcut câteva vizite la SRI, dintre care una în calitatea sa de candidată la prezidenţiale – naşte câteva nedumeriri: ce anume a dorit ”catindata” de la SRI? E aceasta o practică, o datorie a prezidenţiabililor? Au mai folosit-o şi alţi candidaţi, în afară de E.U.? A vrut E.U. să-şi ia o marjă de siguranţă în legătură cu ”campania” ce i se pregătea?

Acestea şi alte întrebări/ nedumeriri îşi vor afla răspunsul când se va desecretiza (o parte din) actuala arhivă a SRI. Probabil că prin anul 2065, spre primăvară… Sau nici atunci…

Încât, faptul că SRI ştie cu exactitate ziua şi ora când o inofensivă revistă de cultură îşi ţine şedinţa redacţională, pare o bagatelă.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video