Cunoaşterea pe care o numim ştiinţifică a istoriei este fundamentată pe adecvarea strictă la obiect şi pe analiza critică a documentelor istorice scrise şi, mai ales pentru epocile mai vechi, a artefactelor umane (locuinţe, morminte, unelte, arme, obiecte de  podoabă, opere artistice etc.). Ca şi istoriografia propriu‑zisă, arheologia ştiinţifică se bazează pe o serie de principii, metode specifice, tehnici şi proceduri care se însuşesc prin studiu, în procesul formării unui specialist. Numim specialist sau expert persoana care, prin studii  superioare complete şi prin acumularea de experienţă în activităţi de cercetare, a dobândit o competenţă relativ certă într‑un domeniu oarecare al cunoaşterii umane. Numim impostor persoana care, fără să posede competenţele necesare, pretinde că părerile sau impresiile sale au o valoare de adevăr, în ciuda argumentelor contrare ale experţilor şi, adesea, împotriva bunului simţ.

A fost nevoie să formulez aceste adevăruri banale, pentru a atrage atenţia asupra uneia dintre componentele fenomenului mai amplu pe care îl putem numi neo‑barbarie postmodernă, şi anume proliferarea fără precedent, la televizor şi la radio, în presă şi pe net, a unor teorii aiuritoare şi absurde despre locuri, epoci, personalităţi sau evenimente istorice. Veleitari şi impostori au exitat întotdeauna, unii dintre ei cu intuiţii fabuloase, verificate ulterior, cum a fost cazul lui Heinrich Schliemann (1822‑1890), ale cărui „idei fixe” din adolescenţă s‑au dovedit intuiţii geniale care l‑au condus la descoperirea cetăţilor homerice Troia şi Micene. Nou este astăzi, pe de o parte, numărul foarte mare al credulilor şi, pe de altă parte, o creştere a desconsiderării, în publicul larg, a cunoaşterii ştiinţifice şi a celor care o reprezintă. În fond, este mult mai uşor să laşi frâu liber imaginaţiei, decât să‑ţi însuşeşti poziţiile prudente şi, aparent, terne, ale specialiştilor adevăraţi. La vremea lui, Mihail Kogălniceanu a inventat termenul latinomanie pentru a denumi tendinţa, larg răspândită în publicul needucat sau semidioct, de a explica totul (în limbă, toponimie, obiceiuri etc.) prin limba latină. Târgovişte, un evident derivat slav cu sensul „locul unde a fost (sau este) un târg”, devenea Tergum Vestae „spatele zeiţei Vesta”, numele oraşului  Caracal, un împrumut dintr‑o limbă turcică, foarte probabil cumană, cu sensul „cetate neagră”, trimitea direct la împăratul roman omonim din secolul al II‑lea, străzile urbane erau botezate Strada Sapienţii sau Strada Pacienţii (vezi şarjele umoristice ale lui Caragiale!) etc. A urmat apoi tracomania, devenită virulentă în ultimele decenii comuniste, larg finanţată de „patriotul” român din exil Iosif Constantin Drăgan, prieten al lui Nicolae Ceauşescu. De la el ne‑am pricopsit şi cu oroarea de la Cazane, un pretins portret al lui Decebal, sculptat în stâncă, de dimensiuni uriaşe! La modă acum este dacopatia, ca să o numesc cu termenul inspirat inventat de scriitorul Dan Alexe. Secta dacopaţilor este numeroasă, liturghia acestui cult fiind oficiată, între alţii, de un oarecare Daniel Roxin, om de afaceri şi personaj mediatic cu studii obscure şi cu o sănătate mentală chestionabilă, la care nu ştii ce „să admiri” mai degrabă: monumentala incultură, impertinenţa sau obstinaţia manipulativă! Deplorabil este că, în turma zeloţilor, constaţi uneori cu surprindere şi prezenţa unor oameni „serioşi”, unul dintre ei înfăţişându‑se la petreceri amicale falnic împopoţonat cu costumaţia nobililor daci (tarabostes) de odinioară, y compris vestitul pileus Dacicus, întocmai ca pe Columna lui Traian.

***

De câţiva ani, o întreagă cohortă de asemenea impostori, mediatizaţi de nişte pseudo‑ziarişti la fel de inculţi şi impertinenţi ca şi aceştia, construiesc o poveste fantasmagorică, al cărei obiect este satul Seimeni de pe malul dobrogean al Dunării. Locul acesta este realmente „miraculos”, dar din pricini, cum voi arăta în săptămânile care urmează, reale şi palpabile! Satul în care m‑am născut a fost declarat un fel de axis mundi, unul dintre leagănele străvechi ale civilizaţiei umane. Numai că, în loc să mă umflu în pene de mândrie, ca patriot local, resimt toată poliloghia mediatică pe această temă ca pe o insultă! A trebuit deci să încep seria de foiletoane pe care îmi propusesem să o scriu despre satul meu natal cu o necesară clarificare. Punctul de plecare al speculaţiilor îl constituie o serie de imagini luate din satelit şi uşor accesibile pe Google Maps, unde se văd câteva zeci („experţii” noştri au numărat 53) de ligheane uriaşe săpate în pământ, circulare şi aşezate într‑o ordine evidentă. Minţile turmentate ale, cum să le spun, diverşilor antropologi, istorici sau arheologi de ocazie nu au reuşit să se pună de acord dacă este vorba despre un cosmodrom străvechi, unul din punctele de contact ale omenirii cu extratereştrii fondatori ai civilizaţiei noastre, incintele unor locuinţe megalitice, o necropolă neolitică sau un sanctuar daco-getic.

Buclucaşa alcătuire se află pe dealul din spatele gospodăriei părinţilor mei, la vreo sută de metri de casa în care m‑am născut, şi a fost în copilărie unul dintre locurile mele de joacă preferate. Acolo pe magnificul deal care domina satul, înălţam zmeie de hârtie cu trudă confecţionate. Prin multele râpi săpate de torente ne jucam de‑a hoţii şi vardiştii, construiam cazemate în lutul galben şi moale, capturam, la întrecere, în găurile din pământ, cu o bucată de ceară atârnată la capătul unui fir de aţă, gărgăuni, pe care îi încarceram apoi în borcane cu capac, spre a putea fi număraţi; după omologarea de către juriul ad hoc, bietele insecte erau eliberate. Numeam adânciturile respective, atrăgătoare prin forma lor rotundă perfectă, pline de iarbă şi de alior, dar şi, toamna, de mărăcini şi de ciulini, prin uşurinţa pe care ţi‑o ofereau de a te face nevăzut pitindu‑te instantaneu într‑una din ele, aşa cum le numea toată lumea, armane. Am îndoieli serioase că astăzi, în sat, în afară de vreunul dintre foştii mei colegi de şcoală, câţi vor fi mai trăind, mai cunoaşte cineva acest cuvânt şi mai ştie despre ce este vorba. Imaginea de mai jos înfățișează unul dintre aceste armane.

Vechimea lor nu este mai mare de 100 de ani. Acoperite de multe decenii de vegetaţia locului, ca parte a izlazului comunal, aceste gropi circulare regulate, cu diametrul de 15-20 de metri şi adâncimea de circa 150-180 cm, au fost iniţial amenajate de sătenii plugari de odinioară ca incinte de treierat cerealele. Plasarea lor pe buza dealului de la marginea satului nu era deloc întâmplătoare, căci acolo se afla... polul vânturilor, aşadar punctul ideal de a vântura grâul, separând boabele de pleavă! (Va urma)

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi