Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (4)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (4)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Autorul continuă evocarea unor ani din anotimpul paradisiac al copilăriei şi adolescenţei petrecute pe malurile Dunării.

În toponimia locală a măreţelor ţărmuri ale Dunării de Jos, la Seimeni, la câţiva zeci de paşi de Ciupul Troinei, venea porţiunea numită La Potmol. Ţinea vreo sută de metri şi trasa una din laturile ceairului, izlazul comunal, inundat iarna şi primăvara, dar pajişte înflorită pe timpul verii. Pa latura opusă erau gospodăriile unor familii mai înstărite, care ştiau să se folosească de avantajele horticole ale inundaţiilor de primăvară, dar şi casele sărmane ale celor câtorva familii de ţigani, cărora inundaţiile le sporeau sărăcia! Se zicea „la potmolˮ fiindcă, în absenţa pe maluri a oricărui pom sau a pietrişului, te scufundai în mâl până dincolo de genunchi. Acolo, la capătul unor înjghebări sumare, încropite din câteva maldăre de rogoz, se aflau „debarcadereleˮ unde cei câţiva barcagii ai satului îşi „trăgeauˮ dubele sau luntrele. M‑a fascinat întodeauna, copil, modul ingenios în care oamenii apelor îşi securizau preţioasele îmbarcaţiuni, agăţând lacătul de un lanţ prins de capătul unui lung sfredel de oţel înfipt, prin răsucire, în pământ! Ca să îl poţi desfereca, mă gândeam, ar trebui să învârţi de câteva zeci de ori întregul dispozitiv, cu barcă cu tot. Acolo, La Potmol, am parcurs, flăcăiandru, un stagiu autodidact, încercând să prind şi eu un somn uriaş, de care tot povesteau pe la cârciumă pescarii „serioşiˮ la care căscam, uneori, gura. Mi‑am încropit aşadar un pripon trainic, de vreo treizeci‑patruzeci de metri lungime. Pe bucata de sfoară durabilă, şterpelită de pe la combinele de făcut baloţi din câmp, am prins cu nailon câteva zeci de cârlige mari, iar la capăt, drept greutate, am agăţat un şurub zdravăn. Ca momeală, după cum spunea teoria, îmi procuram din ghiol nişte lipitori dolofane, prindeam la iuţeală câteva broaşte ţinute într‑un borcan sau, la ocazie, o bucată de ficat subtilizat de la găina cenătuită de mama duminica, pe care, tot teoria o spunea, trebuia să îl las câteva zile la „fezandatˮ, ca să capete mirosul care, chipurile, îi atrăgea pe somnii cei mari. La unele cârlige mai puneam şi câte un „buchet de râme negreˮ, nadă care, mai ales vara, se procura cu greu, săpând o bună postaţă din ceair. După ce legam capătul dinspre mal de un ţăruş puternic înfipt în nămol, „lansareaˮ o făceam ţinând în dinţi celălalt capăt al priponului şi înotând trudnic spre larg, dar „la dealˮ, adică în contra firului apei. Săvârşeam tot acest ritual cu mare fereală, pe la crăpatul zorilor, ca să nu mă zărească vreun concurent şi să‑mi fure prada cât timp eu mai dădeam câte o raită pe acasă, împins de foame, de sete sau de îndeplinirea datoriilor trasate de mama. Seara târziu, după lăsarea întunericului, mă întorceam lamal, la locul pe care mi‑l însemnasem în cap şi trăgeam, cu emoţie şi speranţă, priponul din apă. Ar fi poate acum momentul „să compunˮ o istorisire pescărească verosimilă, dar mărturisesc cu multă smerenie că, în afară de câţiva bibănaşi pricăjiţi şi de o ştiuculiţă de un cot, altă pradă nu am văzut în acea întreagă săptămână. Ba nu, la un moment dat, am scos la mal şi o buturugă adusă de ape! Somnul cel uriaş a rămas neprins, pentru visele viitoare!

La locul numit „În Piatrăˮ sau „La Piatrăˮ era, într‑un fel, „portulˮ principal al satului. Şuvoiul care se aduna năvalnic pe uliţele satului când ploua mai tare – şi care a sfârşit prin a şi înghiţi complet, acum câţiva ani, acea parte de sat! – crease, de‑a lungul anilor, un amplu promontoriu din pietriş, curat şi fără noroi, ideal nu numai ca loc de scăldat pentru copii, ci potrivit şi pentru surorile, mamele şi bunicile noastre, ca să spele în Dunăre lâna, macatele şi preşurile de prin casă, ba chiar hainele grele de iarnă. Acolo, în Piatră, într‑un fel de golf în care apele fluviului se mai domoleau, acosta şalupa care făcea trei curse regulate peste Dunăre, fie împingând, fie trăgând cu otgoane podul plutitor; construit din două bacuri uriaşe de lemn podite cu dulapi puternici, acesta era destul de încăpător ca să transporte peste apele învolburate ale marelui fluviu câteva căruţe deodată, sau chiar şi câte un camion. Întrucât „căpitanulˮ şalupei era unchiu’ Ştefan Dudu, un văr al tatei, iar podarul, moş Vasile Radu, unchi drept, după mamă, al tatei, mă bucuram de privilegiul de a putea pescui când voiam eu, de pe pod sau de pe şalupă, „spre adâncˮ, adică mai în larg. Acolo, pe bac, am devenit expert în prinderea „la îmbucăturăˮ, adică cu o bucăţică de peşte mic în cârlig, a şalăiaşilor de vreo 500 de grame, pe care îi denumeam, în jargonul profesiei, strapazani, căci aveau exact dimensiunea cuiului din lemn de salcâm, strapazanul, prin care se fixa vâsla de marginea bărcii, cu ajutorul unei curele.

Peste alte câteva zeci de paşi venea porţiunea cea mai impozantă a Dunării de la Seimeni. Un pinten uriaş, de piatră calcaroasă şi de humă vârstată, galbenă şi roşie, cu abundente urme fosilifere, înainta până la buza apei, silind Dunărea să treacă printr‑un fel de mic defileu, presărat cu nişte pietroaie mari şi rotunde din granit negru, pe care secolele şi apele fluviului le şlefuiseră dându‑le forma unor ouă uriaşe. De aceea îi ziceam locului La Pietroaie. Era locul care îmi era şi mie cel mai drag, era căutat de toţi pescarii, mici şi mari.

Acolo, pitulit după un pietroi masiv, care îi servea deopotrivă ca masă, dar şi ca adăpost împotriva razelor ucigătoare ale soarelui de vară, îşi făcea veacul Moş Vladimir, personaj‑cheie al copilăriei mele, pe care nu ezit să îl trec în rândul mentorilor şi magiştrilor mei. Moş Vladimir era găgăuz din Basarabia şi vorbea o română sumară dar colorată şi încântătoare. Vorbea însă bine găgăuza maternă, turceşte, bulgăreşte, ţigăneşte şi ruseşte, înţelegându‑se fără nici o problemă cu lipovenii, pe limba lor. Se lăuda că o rupe bine şi pe nemţeşte. Dacă îi luai în serios istorisirile, avusese o tinereţe aventuroasă, petrecută ca fugar prin Crimeea, Transnistria şi Cadilater. Pripăşit de la o vreme în satul nostru, era însurat cu o româncă şi avea cu aceasta o fată cam de vârsta mea. Cele două femei, nevasta şi fiica, erau calvarul bătrânului. Îl terorizau fără milă, îl ocărau în fel şi chip, ba îi mai şi ardeau câte o palmă. Îl buzunăreau zilnic, luându‑i bănuţii pe care îi câştiga prin vreo gospodărie, mai tăind un lemn, mai reparând un gard sau o uşă, o încuietoare, un plug sau vreo grapă, căci era foarte priceput la toate. El îndura stoic vicisitudinile casnice, cu o seninătate şi o detaşare angelice. Altruismul, generozitatea, umorul şi smerenia sunt atribute umane pe care ar fi trebuit să le deprind de la el. Nu ştiu cât se va fi prins de mine à l’époque din aceste nobile însuşiri, dar timpul, iată, le conferă ponderea unei paradigme. Ca şi corespondentul lui feminin, baba Zinca, stăpâna de la Piatra Troinei, moş Vladimir era un mag al pescuitului cu undiţa. Mânuia trei undiţe agere, cu coderiştile din lemn de alun, lustruite de mulţi ani de întrebuinţare. Una, cea mai grea, lansată în partea dreaptă, era întocmită cu plumb mai mult şi fără plută, după tehnica „la pământˮ, pentru peştii mai mari; celalalte două erau potrivite „la plutăˮ, pentru plevuşcă. Moş Vladimir undea doar cu mămăligă, momeala cea mai fragilă, care trebuie mereu înlocuită din cârlig, dar care atrage cel mai mult peştii. Râmele, dădea el de înţeles, sunt pentru novici şi nepricepuţi. Fiecare dintre undiţele sale avea câte două cârlige, aşa încât nu rareuri îl auzeai pe Moş Vladimir scoţându‑şi strigătul de triumf: „jumeriiiiˮ! Cum ajunsese cuvântul franţuzesc jumelles ‘gemeni’ în vocabularul bătrânului găgăuz rămâne pentru mine un mister, explicabil poate prin ipotetica lui aventuroasă juneţe. În câteva ore, încăpătoarea traistă a lui moş Vladimir era plină de peşti de toate felurile, plătici, bibani, lini, roşioare, ba chiar şi câte un ciortănaş sau un somotei. Ca să ajungă să îşi vândă recolta unuia dintre clienţii lui permanenţi, moş Vladimir trebuia mai întâi să o ferească de lăcomia zgripţuroaicei de nevastă‑sa, aşa că mi‑o încredinţa mie, ca să spun, pasă‑mi‑te, că e a mea! Eram încântat să îl ajut ca să‑şi fenteze opresoarea! (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

După Congresul PNL

Alexandru LĂZESCU

După Congresul PNL

În acest moment pare mai probabilă o formulă de guvern minoritar PNL - UDMR decât una în care să se refacă vechea coaliţie cu USRPlus.

Filmuletul zilei

opinii

Delta lui Bogdan Bârleanu

Nichita DANILOV

Delta lui Bogdan Bârleanu

Pe artist îl obsedează nu atât peisajul în sine, cât relaţia dintre elementele primordiale, apă, pământ şi cer, mirajul pe care îl poţi vedea răsfrângându-se în fiecare bob de rouă sau în fiecare respiraţie a stufului şi a ierbii ce se ridică în văzduh. Adevăratul mister al începutului de lume îl putem regăsi aici. Peste împărăţia apelor, simţi plutind şi azi cuvântul şi sufletul lui Dumnezeu.

Taberele mele

Michael ASTNER

Taberele mele

Prima mea tabără? La Cisnădie!? În vacanţa de iarnă!? Nu ştiu cum am ajuns eu să merg în tabăra aia, de ce, în plus la doi paşi, la circa 40 km de la Apoldu de Sus?

Etimologicale pescăreşti (V)

Eugen MUNTEANU

Etimologicale pescăreşti (V)

Speculaţiile etimologico-istorice continuă cu o discuţie despre denumirile vaselor moderne.

pulspulspuls

Iaca un partid şi pentru Gigi!

Iaca un partid şi pentru Gigi!

Pentru că tot e uichend şi, aşa cum am mai zis, nu vrem să vă mai amărâm pandemia cu acreala din politica actuală, am zis că, iată, să vă mai prezentăm şi fate ancorate în sinergia trecutului. 

Caricatura zilei

Victorie Cîțu

Editia PDF

Bancul zilei

- Ioane, ce tot strâmbi din nas la sarmalele mele? Nu sunt bune? - Ba da, Marie, sunt bune, dar toti ceilalti din sala de (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.